Bacalaureat sau despre cum se intră în jocul corupţiei

Întrucît au trecut deja trei luni de la premieră, o privire sumară asupra reacțiilor din presa scrisă și electronică va dovedi că filmul Bacalaureat de Cristian Mungiu nu s-a bucurat de atenția pe care ar fi meritat-o. Desigur, nu este vorba aici despre modul în care regizorul gestionează arta cinematografică, unde puțini dintre actualii și virtualii spectatori au căderea să se pronunțe, ci, pur și simplu, despre modul în care fiecare se raportează la temele și situațiile pe care filmul, cu multă generozitate, le propune. Acestea nu sînt doar multe și cu aproape universală adresabilitate, ci șochează prin contradictorialitate, prin natura lor dilematică. Filmul respiră o puternică atmosferă bulgakoviană și, deseori, chiar ionesciană. Astfel, nu e greu de inventariat, chiar și cu riscul de a părea selectiv, fragilitatea reacțiilor, în ciuda unui mesaj profund omenesc: Florentin Țuca, „Balacaureat, proba de drept și morală“ (Dilema veche, nr. 641/2-8 iunie); Cezar Gheorghe, „«Critica rațiunii cinice» în Bacalaureat“ (Observator cultural, nr. 825/2-8 iunie); Ion Indolean, „Un viol la bloc“ (Observator cultural, nr. 825/2-8 iunie); Cătălin Bogdan, „Prin desișuri“ (revista 22 din 21 iunie).

Filmul se constituie într-o reflecție despre lege, privită în accepțiunea sa largă, de la legea organică ce penalizează, bunăoară, traficul de influență, și pînă la „legea“ din regulamentul de desfășurare al probei de bacalaureat. Este adevărat, filmul contemplă chestiunea legalității și din perspectiva conflictului dintre litera și spiritul legii, însă acest argument a fost deja dezvoltat de avocatul Florentin Țuca. Reflecția asupra legii nu se face însă în abstract, ci în concret: felul în care legea interferează, pe de o parte, cu sentimentele omenești cele mai incandescente (iubirea filială, relațiile matrimoniale, conflictul dintre generații), iar pe de altă parte cu însuși modul de concepere a legii (realist-rezonabilă vs absurdă). Această interacțiune subîntinde, de fapt, firul dramatic al narațiunii cinematografice, căci situațiile de opoziție dintre lege și iubirea tatălui față de fiică sînt prezentate, în ipoteza acestei cronici, drept factor declanșator al pornirilor către mica corupție. În jurul acestui fir dramatic se țes și celelalte motive adiacente ale filmului: a rămîne sau a pleca din România, problema morală a relației dintre scop și mijloace etc.

Există în film o atmosferă ce pare perenă și o altă atmosferă rezultată dintr-un hazard. Fundalul acțiunilor este corupția, mai precis mica corupție practicată mai ales sub aspectul traficului de influență, căci observăm că celelalte fapte de corupție sînt atent evitate, chiar dacă existența lor este subînțeleasă. Astfel, directorul de liceu, deși nu pretinde și, totodată, refuză să primească mită în schimbul acțiunii de favorizare a Elizei, fiica năpăstuită a doctorului Aldea, cu toate acestea, este prezentat într-un climat material care cu greu ar putea fi atins dintr-un salariu de profesor de liceu, fie și cu funcție de conducere. Traficul de influență, sub o formă mai mult sau mai puțin documentabilă din punct de vedere al prevederilor legii penale, este prezent peste tot, reprezintă un aer pe care îl respiră aproape oricine: polițistul care mediază legătura dintre medic și politician, politicianul care mediază legătura dintre medic și directorul de liceu, dar și situații „haioase“ în care asistenta medicului se ocupă și de alte lucruri decît cele strict legate de îndatoririle de serviciu (parchează mașina, ia copilul), fără ca mobilul lor să fie o veche și frecventată prietenie.

Dincolo de ceea ce este peren, realitatea imobilă a micii așezări montane, există loc și de pură întîmplare: piatra care sparge geamul casei și geamul mașinii, cîinele care sare în fața mașinii, anonimul care o agresează fizic pe Eliza. Pentru că filmul este suficient de fluid, evenimentele ar putea fi analizate și din perspectiva întîmplării… neîntîmplătoare (bunăoară, prezența infractorului anonim și nereabilitat, ca rezultat al deficienței sistemului), însă aceasta ar presupune o altă discuție. Dacă „practicile ilegal-oculte la care trebuie să recurgă românul pentru a supraviețui“ (Ion Indolean) rezultă din „problema majoră“ a filmului: „imposibilitatea normativității într-o societate incapabilă să joace după reguli și în care legea există numai scriptural“ (Cezar Gheorghe), hazardul în cele trei situații descrise mai sus tulbură nu mediul social, ci, după toate probabilitățile, moralitatea doctorului Aldea. Despre acesta aflăm direct că nu primește șpagă de la pacienți, moralitatea sa fiind susținută tacit prin faptul că este prezentat ca fiind lipsit de avere: apartamentul conjugal este al soției, iar celălalt al amantei. Ipoteza practicii cinstite a meseriei de doctor poate fi argumentată, subtil, și pe altă cale: plecarea fiicei, nu neapărat în Anglia, cît din România, este condiționată de obținerea bursei, ceea ce înseamnă că nu are bani să-și susțină fata la studii.

În aparență, lărgirea practicanților de corupție, odată cu intrarea doctorului Aldea, se face ca urmare a unei situații întîmplătoare: în preziua probei la limba română, Eliza este molestată, ceea ce conduce la obținerea unei note mai ­mici decît cea care trebuie pentru plecarea la bursa de studii în Anglia. „Intră astfel în scenă tatăl Elizei, hotărît să rezolve problema, chiar dacă aceasta înseamnă încălcarea legii și, implicit, a principiilor sale morale“, căci „prețul supraviețuirii (familiei – n.m., N.D.) și al evadării fiicei este plătit de tată, care e dispus să se compromită de dragul fiicei“ (Cezar Gheor­ghe). Evident, rolul hazardului reprezintă doar o aparență și, sub nici o formă, o cauză de neimputabilitate. Aș merge chiar mai departe, să speculez că tentativa de viol nu reprezintă decît un truc regizoral pentru a scoate în evidență, de fapt, altceva: pe de parte, iubirea tatălui față de fiică, iar pe de altă parte conflictul intergenerațional care pornește dinspre fiică. Că tatăl o iubește pe fiică și-i vrea binele este indiscutabil, numai că acest sentiment de iubire se află în multe secvențe pe buza patologicului: merită reținută tulburarea tatălui atunci cînd află, cu ocazia evaluărilor medicale de după agresiune, că fiica sa de 18 19 de ani care susținea examenul de maturitate nu mai este virgină. Că fiica instigă un conflict între generații iarăși este un lucru ce greu poate fi pus la îndoială: este notabilă insistența regizorului pe secvențele în care tatăl ascultă muzică de operă, iar fiica, într-o veritabilă pauză de comunicare (care este întreruptă doar cînd întreabă retoric de ce claxonează atunci cînd trece prin același loc și nu se află nici o mașină), ascultă, la căști, alt gen de muzică.

Iubirea vag patologică a tatălui față de fiică și pornirea conflictuală a fetei se potențează reciproc atunci cînd în scenă intră perspectiva posibilă, dar încă nu certă a plecării în Anglia (a treia temă importantă a filmului) și rolul pe care tentativa de viol îl joacă în această complicată ecuație. Dacă pentru fată tentativa de viol, deși profund nefericită, poate fi un pretext credibil pentru a evada din viziunea despre mai bine a tatălui (care se reduce la evadarea din țară), pentru tată este prilejul de a interveni pentru asigurarea notei necesare plecării și chiar pentru a se substitui anchetei, în ceea ce s-ar putea numi o justiție paralelă: trebuie reținute secvențele în care medicul „lucrează“ cot la cot cu polițiștii cerînd un printscreen după filmul camerelor de supraveghere de la locul incidentului, apoi se duce și-l apostrofează pînă la violență pe Marius, prietenul rebel al Elizei, ca și cum el ar fi reușit acolo unde polițiștii, cu toată implicarea plină de zel a inspectorului-șef, eșuaseră. Ceea ce tatăl Romeo nu înțelege este că dacă fiica Eliza și-ar fi dorit cu adevărat să plece, atunci incidentul molestării ar fi devenit prilej de mobilizare psihologică (intelectuală, afectivă) la susținerea probei de bacalaureat, știind că de rezultatul acesteia depinde obținerea bursei de studii. Dorința puternică are aptitudinea de a mobiliza voința în vederea transfigurării răului în bine, pentru ca un incident să devină bun prilej. La limită, tatăl, prin voința de a-i impune fiicei bacalaureate definiția proprie a binelui, dă dovadă de neîncredere, ceea ce maculează sentimentul de iubire, fiind un argument suplimentar pentru suspiciunea de cvasipatologic.

Astfel, motivul real pentru care doctorul Aldea este gata să-și pună între paranteze integritatea profesională reflectă deopotrivă inadecvare în raport cu vîrsta fiicei și excesivitate în raport cu situația în care aceasta este prinsă (tentativa de viol, prietenia cu Marius, atașamentul față de bunică). Deși sînt de acord cu comentariul eseistului Fl. Țuca potrivit căruia absurditatea regulii împinge la încălcarea practică a acesteia („regulamentul de examen prevede, în litera lui, că nimeni nu poate intra la evaluare cu mîna înfășurată în ghips, dar nu oferă soluții pentru situația în care ghipsul nu este ascunzător de fițuici, iar persoana care-l poartă tocmai ce-a fost victima unei agresiuni sexuale“), totuși sentimentele tatălui pentru fiică și empatia cu neșansa unei tinere de perspectivă, ce devine victimă fără voia ei, nu pot constitui motive pentru a justifica nici punerea între paranteze de către tată a propriei integrități și nici intrarea în jocul complicat al traficului de influență. Prin urmare, nu poate fi reținut drept „unul din marile merite ale filmului lui Cristian Mungiu“ acela că „te provoacă să te îndoiești de gravitatea acestei încălcări în cazul dat“ (Fl. Țuca). Faptele doctorului Aldea de a-și autosuspenda integritatea și de a practica traficul de influență rămîn reprobabile moral și, respectiv, ilicite din punct de vedere legal. În termeni juridici, faptele medicului nu beneficiază nici de cauze justificative, nici de cauze neimputabile care să înlăture caracterul infracțional al acestora; cel mult, mobilul lor poate servi la individualizarea pedepsei, în sensul atenuării. Rămîne de văzut în ce măsură episodul lovirii cîinelui și al întoarcerii, în toiul nopții, la locul accidentului și izbucnirea în plîns este doar un adaos care să l complice pe privitor, ori este o metaforă pentru a sugera remușcarea lui Aldea și analogia cu cîinele care este lovit de… soartă. În termeni morali, faptele medicului rămîn inacceptabile, deoarece acestea pornesc dintr-o raportare inadecvată la fiică și dintr-o neînțelegere corespunzătoare a realității (dacă a greșit că a revenit în țară în 1991, aceasta nu înseamnă că România nu s-a schimbat de atunci în bine și că nimeni nu poate avea o șansă în această țară). 

Nicolae Drăguşin, doctor în filozofie, este lector universitar la Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir“ din Bucureşti.