De ocolit

● Tudo (România, 2016), de Iura Luncaşu.

Cel de-al doilea film regizat de Iura Luncaşu apărut anul acesta (o producţie independentă) e o preluare de-a gata, fără vreun aport personal, într-o formă şubredă, a cîtorva formule stereotipe (cîteva elemente de mystery, cîteva elemente de film de aventuri, cîte ceva dintr-un film cu gangsteri şi o poveste cu un triunghi amoros), ofensatoare pentru inteligenţa oricărui spectator care s-a înarmat cu suficientă răbdare pentru a-l urmări. Avem un medic pe nume Tudor (Mihai Smarandache), care de îndată ce află de existenţa unei femei sălbatice rănite (Aylin Cadîr), dintr-o pădure, ia hotărîrea să meargă acolo. O prietenă (Oana Cîrmaciu) care îl urmează pentru că e convinsă că are motive să fie geloasă. Şi un frate, Seba (Alec Secăreanu), traficant de organe, care e, de asemenea, hotărît să găsească fata şi să o vîndă.

Acestea ar fi şi singurele lucruri (oarecum) clare dintr-o poveste confuză formal şi inconsistentă. Tudor e un protagonist în sensul clasic, foarte hotărît să îşi îndeplinească scopul, dar motivaţia sa rămîne obscură pînă la sfîrşit. Prietena sa pretinde că vrea să meargă acolo pentru că, în realitate, îi place fata (deşi Tudor n-a văzut-o sau auzit-o înainte), dar acţiunile lui par să spună că îl interesează mai mult misterul aventurii sau că e pur şi simplu altruist (o interacţiune erotică propriu-zisă nu există). Modul în care o urmăreşte ca un voyeur prin luneta unei arme pare în schimb să fie mai mult decît strict binevoitor. În timp ce spectatorul încearcă să se lămurească, Tudor însuşi mărturiseşte altceva: a venit acolo pentru că îi e frică să opereze şi ar vrea să se pună într-o situaţie-limită, iar asta ar fi o ocazie perfectă. Dincolo de aceste indicii contradictorii şi greu de crezut privind motivaţiile sale, care nici nu confirmă, nici nu infirmă aşteptările publicului, nu se poate spune că restul naraţiunii lămureşte în vreun fel problema sau că aduce un plus de substanţă. Unul dintre elementele prin care Luncaşu rezolvă o situaţie importantă legată de conflict e prin îmbolnăvirea prietenei lui Tudor, dar e destul de clar, prin felul în care e tratată această îmbolnăvire (afirmaţia ei cum că ar fi mîncat mure şi strigătele lui mult prea disperate pentru o problemă legată de fructe), că e pusă acolo pentru a servi unui scop, indiferent de logică: personajele pozitive trebuie să plece pentru ca antagoniştii să captureze fata. Aceste personaje sînt şi ele forme preluate din filmul de gen fără adăugarea unor nuanţe originale – Seba e traficantul din filmul cu gangsteri care nu se dă în lături de la a face avansuri prietenei fratelui său, sau de la a omorî pe cineva pentru bani, ceilalţi traficanţi sînt filmaţi doar în trecere, prietena lui Tudor e fata cicălitoare şi geloasă care se vede ameninţată de apariţia altei fete, iar despre fata sălbatică nu aflăm mai nimic. Pe cît de interesantă e aceasta din urmă pentru Tudor (din motive ştiute doar de el), pe atît de puţine sînt eforturile lui Luncaşu de a o face interesantă şi pentru spectator – în cea mai mare parte, e urmărită din depărtare, furişîndu-se prin iarbă.

Faptul că spectatorul nu e lămurit nici asupra celor mai elementare întrebări legate de logica evenimentelor e pus în seama sugestiei unui anumit mister care vine din pădure. Camera urmăreşte evenimentele furişîndu-se după frunze, suprapunîndu-se uneori punctului de vedere subiectiv al fetei sălbatice, alteori punctului de vedere al altor personaje sau sugerînd că se suprapune punctului de vedere al altcuiva, necunoscut, dar cu potenţial periculos. Însă suspansul nu ascunde nici o forţă supranaturală, nici lupii de care se pomeneşte la început, nici vreun pericol care să vină de la fată (care e neînarmată şi se luptă aruncînd praf în ochii adversarilor), nici pe altcineva. Rolul său e să acopere ceea ce naraţiunea nu reuşise să construiască. Acelaşi principiu e folosit şi în scenele de luptă, în care zgîlţîielile puternice ale camerei, care fac o mişcare sau alta neinteligibilă, sînt făcute să lucreze în locul coordonării actorilor, a mizanscenei sau a unui montaj alert. Finalul trebuie să soluționeze şi el problemele aruncate în joc, şi nu e o surpriză pentru nimeni că le rezolvă poposind brusc la sfîrşitul unui măcel la care nici n-am participat, nici nu ne-am fi dorit să o facem.

Ancuța Proca este critic de film.