Akerman despre Akerman
● I Don’t Belong Anywhere: The Cinema of Chantal Akerman (Belgia, 2015), de Marianne Lambert.
Documentarul lui Marianne Lambert despre cineasta Chantal Akerman a fost realizat în perioada de după finalizarea ultimului film al acesteia din urmă, No Home Movie, şi înainte de dispariţia sa din octombrie 2015, motiv pentru care rămîne valoros din perspectiva sa de document care conține ultimele imagini şi interviuri ale regizoarei şi o trecere în revistă a unor momente-cheie aparţinînd cîtorva dintre filmele sale, comentate de Akerman şi de o parte dintre colaboratorii săi în contextul lor estetic, istoric şi personal (printre altele, receptarea lor din momentele premierelor, referinţele la Holocaust omniprezente în filmele sale sau cele la mama sa, evocată ca personaj central al operei sale). Filmul lui Lambert rămîne în acest context şi o raritate, fiind, în ciuda influenţei colosale a lui Akerman asupra altor cineaşti, unul dintre puţinele documente filmate de acest tip, alături de interviul lui Gustavo Beck şi al lui Leonardo Luiz Ferreira, Chantal Akerman, de cá.
Numele lui Chantal Akerman devenea cunoscut la vîrsta de 25 de ani, odată cu apariţia filmului său Jeanne Dielman, 23, quai du Commerce, 1080 Bruxelles, prin care reuşea, în cuvintele lui J. Hoberman, „să schimbe faţa cinema-ului european contemporan“ şi, în acelaşi timp, să treacă aproape neobservat sau, în orice caz, destul de prost receptat în presa de specialitate americană (Hoberman nota că Pauline Kael şi Andrew Sarris nu recenzaseră filmul, iar Jonas Mekas şi Amy Taubin îl găsiseră prea convenţional). Influenţa sa ulterioară (depăşind limitele spaţiului european) asupra cinema-ului şi asupra reflecţiei despre cinema a devenit pe parcurs puternic invocată. O parte din această influenţă e amintită, fără a fi sondată în toate dimensiunile ei, şi în I Don’t Belong Anywhere, în care, într-unul dintre interviuri, regizorul Gus Van Sant recunoaşte amprenta pe care ceea ce el numeşte „arhitectura cadrelor“ din Jeanne Dielman a avut-o asupra filmului său din 2005, Last Day. Această alcătuire neobișnuită a cadrelor statice din Jeanne Dielman e discutată alături de cadrele filmate din mînă din No Home Movie, în care camera însăși devine obiectul atenției spectatorului, în timp ce e așezată pe o masă și încearcă să își găsească, printre bufnituri, locul, pînă la încadrarea personajului-țintă. Receptarea împărțită de care au avut parte filmele lui Akerman este și ea evocată printr-o întîmplare povestită de actrița Aurore Clément despre premiera filmului Les Rendez-vous d’Anna, care descrie momentul ca o izbucnire violentă a publicului, în urma căreia e nevoită să iasă pe furiș din sală, acoperită de o haină. Cele mai interesante momente rămîn însă cele care conțin propriile confesiuni ale lui Akerman despre filmele sale, legate, de pildă, de receptarea lui Jeanne Dielman în cercul femeilor care îi inspiraseră personajul și, în special, de confruntarea cu modelul său real (mama sa), precum și diferențele existente între model și personaj, sau cele despre rezistența pe care a dus-o împotriva asimilării filmelor sale în cadrul festivalurilor specializate pe filme cu tematică feministă și queer.
Documentarul lui Lambert nu își propune însă o explorare a felului în care cinema-ul lui Chantal Akerman a influențat cinema-ul în sens larg, și nici o explorare amănunțită a esteticii acesteia, cît conturarea sa ca personaj, într-un mod destul de asemănător modului în care o fac chiar filmele lui Akerman, acordînd o atenție sporită spațiului și momentului. Documentarul conține interviuri filmate ca niște conversații obișnuite într-un context neceremonios, în mediul său intim, în timp ce filmează sau călătorește dintr‑un loc în altul, ori surprinzînd discuțiile sale cu necunoscuți, sugerînd de fiecare dată o paralelă cu filmele sale. De pildă, una dintre discuții o încadrează pe Akerman într-un pat, în spatele unei ferestre, într-un mod asemănător mizanscenei din La Chambre. Relația lui Lambert (care colaborase ca producător cu Akerman la realizarea filmului La folie Almayer) cu personajul filmului său transpare ca fiind o relație personală, iar grija cu care își urmărește Akerman mama, în ultimul său documentar, e împrumutată și de Lambert, atunci cînd, printr-un paralelism cu filmul Sud, în care Akerman filmase urmele trecute ale unei tragedii pe o șosea, Lambert își filmează subiectul îndepărtîndu-se treptat pe un alt drum și pierzîndu-se în zare în timp ce filmează cu un telefon împrejurimile. Ultima scenă aduce documentarul în zona opusă scenei din Sud: aici nu mai transpare invadazia trecutului în puritatea aparentă a momentului prezent, ci anxietatea presimțirii viitorului.
Ancuța Proca este critic de film.
