Blockbuster-ul Junglei
Cartea Junglei / The Jungle Book (SUA, 2015), de Jon Favreau.
Noua Carte a Junglei, regizată de Jon Favreau (cunoscut pentru Iron Man), e cea de-a treia dramatizare a povestirilor lui Kipling produsă de Disney şi e, în acelaşi timp, prima încercare a producătorilor de a le transforma într-un blockbuster hollywoodian în toată regula: folosind tehnologie CGI de ultimă oră pentru a crea reprezentări hiperrealiste ale junglei şi ale animalelor (în descendența unor filme precum Avatar și Viaţa lui Pi), intriga unui film de acțiune, o coloană sonoră trepidantă care conţine şi două hit-uri (faimoasele „Bare Necessities“ şi „I Wan'na Be Like You“) şi un personaj care nu mai e un simplu băiat readus de animale în satul oamenilor pentru siguranţa sa, ci un erou salvator.
Este, prin urmare, o demonstraţie de grandoare, tehnologică și nu numai. Jungla e făcută să pară, prin folosirea CGI-ului, pe cît de imensă, pe atît de întunecat-înfricoşătoare, ascunzătoare de pericole. Scenele de acţiune întunecate (care conțin mai mult suspans decît obișnuitele filme pentru copii) trec de la alergatul pe sub umbrele copacilor la o imagine în care Mowgli se ascunde de tigru în mijlocul unei cirezi de bivoli, filmată într-un loc mlăştinos, aproape în alb şi negru, şi ajung pînă la momentul aproape nedesluşibil, dinaintea ivirii zorilor, în care băiatul se avîntă să salveze un elefant. Vocile personajelor-animale sînt și ele un spectacol de Multiplex – aparţin unor staruri hollywoodiene – și e de ajuns să spui că Bill Murry e interpretul lui Baloo, iar Ben Kingsley cel al lui Bagheera. Personajele, redate în cele mai veridice detalii ale unor vietăți din junglă, dar puse în același timp să vorbească sau să cînte, nu fac excepție de la regula grandorii: King Louie (Christopher Walken) nu e aici doar un urangutan, ci un gigantopitec, un animal de dimensiunile monumentului care îl adăposteşte, Shere Khan (Idris Elba) e cel mai fioros tigru din junglă, iar Kaa (Scarlett Johansson) e un şarpe atît de uriaş încît pielea pe care o lasă devine covorul pe care calcă Mowgli. Iar Mowgli însuşi e un erou. Acesta îşi anunţă încă de la început, în spirit de sacrificiu, decizia de a pleca, iar drumul său, povestea unei maturizări (tipicul coming-of-age story), nu e altceva decît depăşirea nenumăratelor obstacole şi descoperirea puterii pe care el o deţine şi animalele nu (cea a intelectului), folosită apoi în scopul ajutării lor.
Şi totuşi, cu toată grandoarea realizării sale tehnice şi a construcţiei narative, filmul e lipsit tocmai de (pre)sentimentul oricărei măreţii. Fabula animată din 1967, regizată de Wolfgang Reitherman, care descria în accente comico-muzicale călătoria unui băiat pe nume Mowgli, fabulă a cărei intrigă e reciclată în noul film, o conţinea. Ea provenea nu din reuşita depăşirii tuturor obstacolelor asupra cărora pune accent Favreau, ci din atitudinea pe cît de umilă, pe atît de excepţională a animalelor, care mai întîi îl adăpostiseră şi îl consideraseră unul de-al lor, iar apoi, văzînd că e ameninţat de Shere Khan, luaseră decizia să îl aducă înapoi printre semenii săi. Excepţională e însoţirea lui Mowgli de-a lungul acestui drum, văzută ca o concentrare a tuturor eforturilor esențial umane, şi nu pericolele extreme – pericole sînt şi vor mai fi, însă decizii ca acelea luate de Baloo, Bagheera sau Raksha, nu. Dramatizarea iniţială nu îi oferea lui Mowgli o mare transformare – el rămînea la final la fel de naiv pe cît fusese, lăsîndu-se ademenit de o fată din sat –, iar conflictele prin care era făcut să treacă nu erau neapărat schimbătoare de vieţi. Animalele însele erau arătate în failibilitatea lor (așa cum apar și în noua adaptare), accentuată de comic (Baloo e un pierde-vară, Bagheera e inflexibilă, iar Kaa e dispusă să îl mănînce pe băiat, dar alege să îl protejeze), care le evidenţia limitările şi faptul că se ridicaseră deasupra lor, ceea ce în filmul lui Favreau, preocupat de măreția faptelor omului, nu mai devine evident. Povestea era, de asemenea, mult mai puţin optimistă în ceea ce priveşte distrugerea răului – acesta fusese alungat cu o practică copilărească, o creangă de foc legată de coada tigrului, nu şi distrus.
În încercarea sa de a fi un cît mai mare succes comercial, noua Carte a Junglei e un amestec între vechiul film de animație și noul film de acțiune, ceva care se adresează atît publicului format din copii (cu o vîrstă ceva mai mare decît cea pentru desenul animat), cît și vechilor spectatori, deveniți acum adulți. El nu ajunge însă un film cu un subtext destul de satisfăcător pentru aceștia din urmă: sugestiile politice referitoare la o organizare socială sau alta sînt mai mult comice (precum replica lui Baloo care numește propagandă codul lupilor, dar care în final ajunge să îl rostească împreună cu ceilalți), personajele rămîn stereotipe, iar tema sa, cea a relației dintre om și natură, e lipsită de implicațiile actualității ei, în contextul mai larg al schimbărilor climatice, rămînînd la sugestii neexploatate, precum cea a puterii distrugătoare a focului.
Ancuța Proca este critic de film.
