Film

Cîștigător anul acesta la Cannes în cadrul competiției „Quinzaine des réalisateurs“, Un beau soleil intérieur este și cel mai rohmerian film al regizoarei franceze Claire Denis. Tocmai de aceea, premisa este cît se poate de simplă: o femeie pe la cincizeci de ani caută, în van, o iubire deplină, interacționînd cu o sumedenie de bărbați care o dezamăgesc unul după altul.

Breaking News își desfide titlul și se arată mai curînd ca o expoziție de detalii, de fapte mărunte și drame cotidiene care compun, în fapt, viața noastră. Și tind să cred că ăsta e și marele atu al filmului.

Ne tratează ca și cum am fi din ce în ce mai proști. Mass-media instituțională a devenit din ce în ce mai puțin dispusă să riște cu forme documentare mai libere, mai puțin formatate, care lasă loc spectatorului să gîndească singur.

Poți să îți atingi scopul prin minciună și trădare și să devii preot sau poți să refuzi minciuna și trădarea și tot să devii preot, un alt fel de peot. Cei care folosesc minciuna și trădarea pentru a-și atinge țelul nu sînt neapărat mincinoși și trădători non-stop, ci se lasă seduși de gîndul că doar o minciunică și o trădare micuță-micuță, urmate apoi de multe fapte bune, n-ar fi grav.

Documentarul transpune realități care altfel ne pot fi inaccesibile, educă și informează, iar pe lîngă o lecție pentru minte, reprezintă și una pentru suflet, fiindcă eu cred în puterea unor documentare de a modela inteligența emoțională.

Perfect sănătos mi se pare un film foarte bine lucrat, cu finețe și intensitate psihologică, un pseudo-thriller care pune pe gînduri.

Atmosfera generală a filmului e afectată şi ea de o încetinire a ritmului, care pune accent pe psihologia eroului.

Filmul conţine, fără a suprasatura, toată paleta obişnuită de gaguri: personaje aruncate pe fereastră, uşi sparte, răpiri şi ameninţări cu tortura, furculiţe înfipte în mînă şi folosirea pe post de armă falsă a unei tablete de ciocolată.

Una dintre propunerile cele mai inteligent-provocatoare ale acestui an, filmul-eseu documentar Ţara moartă, subintitulat Fragmente de vieţi paralele şi prezentat în secțiunea „Signs of Life“ a Festivalului de la Locarno, abordează un subiect de cel puţin două ori interesant.

Filmat în alb-negru şi plasat în teritoriile radioactive rămase pustii în urma dezastrului nuclear de la Fukushima, unde, în ciuda radioactivităţii, ni se spune că guvernul încurajează oamenii să revină la rămăşiţele vechilor case din zona de excludere.

Vînătorii discută cu localnicii, găsesc o pradă (animale mari, chiar spectaculoase: girafe, zebre), o împuşcă de la mare distanţă, pentru ca apoi să se apropie de animal şi să se asigure că au ţintit bine, prinzînd ultimele momente în care mişcă.

Sage femme este despre două femei, Béatrice și Claire (Catherine Deneuve și Catherine Frot), care ar fi putut fi, în urmă cu 30 de ani, mamă (vitregă) şi fiică, dacă Béatrice nu ar fi hotărît să plece, lăsîndu-și viitorul soţ și pe Claire, fiica lui dintr-o căsnicie anterioară.

Proaspăt mutaţi în noua locuinţă, în care stătuse cu chirie înainte o femeie „cu multe cunoştinţe“ (deşi cuvîntul „prostituată“ nu e rostit, el e puternic sugerat), Rana (a cărei imagine e făcută să ne sugereze opusul, de soţie supusă şi de spiritualitate) e lovită în cap în timp ce făcea duş de un necunoscut care venise acolo, se pare, pentru vechea chiriaşă, cu care o confundă.

Filmul e şi o explorare, aproape în maniera unui SF, a spaţiului. Filmările din avion, plonjările în apă şi, între cele două, mişcările violente ale fîşiei de oameni care vor să treacă marea tind să dea filmului o perspectivă în care timpul şi locul nu sînt cele istorice – deşi acţiunea este –, ci par, mai degrabă, cosmice.

Mária, protagonista filmului, care se ocupă zi de zi cu evaluarea cărnii-marfă (în funcţie de grosime, gradul de grăsime şi altele) şi care suferă în plus şi de o tulburare obsesiv-compulsivă şi comunică deficitar, îşi dă cu părerea despre ea, nu din perspectiva unei desfătări culinare, ci spunînd că e „conformă“.

Este vorba despre acea persistenţă sau remanenţă a imaginii (aici, a unui portret), în care spectatorul continuă să mai vadă pentru scurt timp imaginea obiectului pe care l-a privit, chiar dacă obiectul nu mai e acolo.

Salazar, creat prin CGI, scuipînd salivă neagră, foarte asemănător modului în care o făcea Pinguinul din Batman se întoarce al lui Tim Burton (deşi Bardem demonstrase, de la Nu există ţară pentru bătrîni al fraţilor Coen, că nu are nevoie deloc de efecte speciale pentru a fi complet înfiorător), vine, împreună cu echipajul navei cu care se scufundase, să întoarcă serviciul pe care i-l făcuse Jack: să îl trimită dincolo şi să îşi îndeplinească vechiul vis de a distruge toţi piraţii de pe mare ca

Povestea iubirii atinge o nouă limită a kitsch-ului cu buget exorbitant, cu actori celebri, peisaje exotice, evenimente spectaculoase, dar care, în final, nu spune nimic.

Ediţia a 11-a a Festivalului Internaţional de Film NexT, dedicat filmelor de scurt şi mediumetraj, care se desfăşoară anul acesta între 22 iunie și 26 iunie în Bucureşti, e una dintre rarele ocazii pentru publicul cinefil român de a descoperi, într-un timp foarte scurt, de cîteva ore, ce e mai proaspăt, mai actual şi mai divers în cinema-ul de astăzi, de la filmele unor cineaşti consacraţi (anul acesta, scurtmetrajul Vapour al cineastului Apichatpong Weerasethakul, The Hunchback, al regizorilor

76 de minute şi 15 secunde cu Abbas Kiarostami, reprezintă atît durata filmului, cît și o aluzie la vîrsta lui Abbas Kiarostami la momentul dispariției sale, de 76 de ani și 15 zile. Intimist și fără pretenții de explorare biografică, documentarul lui Seyfolah Samadian e asemănător unui album fotografic, creat pentru admiratorii cinema-ului regizorului iranian.

Deși preponderent poetic, filmul nu efasează evenimentele istorice și nici nu le prezintă în mod glorios.

Cealaltă parte a speranţei, al doilea film regizat de Aki Kaurismäki care tratează direct tema refugiaţilor, după drama-fantezie precedentă, Le Havre, e o comedie plasată în Finlanda, la fel de inconfundabil stilizată în stilul Kaurismäki, şi se alătură şi ea uneia dintre viziunile regizorale de astăzi cele mai impregnate de acel umanism tipic neorealismului italian, al filmelor lui De Sica, dar într-o manieră mult mai distanţator-antisentimentalistă.

Succesele de anul trecut cu diametral opusele Sieranevada și Două lozuri vorbesc de la sine, pentru că, în mod paradoxal, nici Cristi Puiu, nici Paul Negoescu nu se așteptau la un asemenea flux de simpatie din partea publicului.

Interesantul debut în lungmetraj al regizorului Juho Kuosmanen, premiat la Cannes anul trecut în secţiunea „Un Certain Regard“, e un film realist, în format alb-negru, foarte neobişnuit în peisajul producţiilor inspirate de boxeri celebri, şi a poveştilor de evoluţie spectaculoasă şi decădere în jurul cărora se învîrt de obicei astfel de filme.

Netflix nu are nici un interes să proiecteze filmele în săli de cinema. Compania operează în regim video on demand (video la cerere), într-un sistem în care clienții plătesc abonament. Dacă ar vrea să-și difuzeze producțiile în cinematografele din Franța, atunci ar trebui să aștepte trei ani de la prima difuzare în sală pînă la prima difuzare pe platforma online.

Universul personajelor care îl însoțesc pe viitorul călugăr se dorește a fi caragialian – cel al micilor corupți, al zeflemelei și al luatului peste picior, care degenerează în tragic, dar rămîne mai mult enunțat decît construit.

Noul film al lui Radu Potcoavă e o poveste cu un subiect rar întîlnit în filmele româneşti recente: copilăria a doi băieţi de vîrste apropiate și foarte diferiţi, unul ţinut mai mult în casă şi extrem de cocoloşit, altul cool, venit de la București şi aproape abandonat de părinţi și rude, şi prietenia care se înfiripă între ei într-o vară sufocantă, marcată de eclipsa de soare din 1999, într-un loc retras de lume.

Documentarul performativ-poetic regizat de Marco Del Fiol despre călătoria spirituală în Brazilia a Marinei Abramovic, artistă cunoscută îndeosebi pentru experimentele sale în domeniul artelor performative, e o paralelă fără prea mari merite estetice între diferite ritualuri mistice, prezentate de un oficiant, culese din diferite locuri şi culturi braziliene

Silence, adaptare a unui roman de Shûsaku Endô, pregătit de peste 25 de ani de faimosul regizor Martin Scorsese, cu contribuţia scenaristului Jay Cocks, urmăreşte doi preoţi iezuiţi portughezi, Rodrigues şi Garrupe (Andrew Garfield şi Adam Driver), aflaţi în căutarea mentorului lor dispărut. P

Personal Shopper este cea de-a doua colaborare dintre regizorul francez, fost critic de film, Olivier Assayas şi actriţa americană Kristen Stewart, după Clouds of Sils Maria.

Conflictul începe de la un banal refuz de a participa la orele de înot, unde costumele de baie i se par indecente, continuînd cu boicotarea, îmbrăcat în costum de maimuţă, a orelor de biologie în care se predă teoria evoluţionistă, sau dezbrăcarea sa la orele de educaţie sexuală ca protest împotriva măsurilor de contracepţie.

Dacă la început se poartă urît cu studentul pe care îl dăscăleşte, ulterior îi acordă tot sprijinul ei pentru a se întoarce la şcoală, ajungînd să îl caute, pentru a-l convinge, chiar şi la casa părinţilor lui din alt oraş. Dacă pînă atunci îşi menţinea ferm timpul său din afara programului pentru sine, după incident se mută cu totul în cămăruţa de deasupra cabinetului, devenind disponibilă non-stop.

Cel mai recent film al fraţilor Dar­denne are la bază, în mod neaşteptat, un mystery care aminteşte un pic de Hitchcock: o tînără doctoriţă refuză să răspundă într-o seară banalei sonerii de la cabinetul său pentru că trecuse deja, de o oră, momentul închiderii.

Volumul dedică cîte un capitol detaliat atît lungmetrajelor lui Puiu (inclusiv cu un scurt capitol despre Sieranevada, nefinalizat la momentul respectiv), cît şi scurtmetrajelor sale, Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea, Das Spektrum Europas (din cadrul proiectului „Ponts de Sarajevo“) şi proiectului de şcoală de actorie devenit film, Trei exerciţii de interpretare.

Bărbatul e abandonat de serviciile sociale și lăsat – bolnav, incapabil să muncească și fără venituri – să moară de foame.

Dacă filmul ar fi fost un studiu al psihologiilor dintr-o relaţie de cuplu ar fi fost un demers interesant (sondarea unor psihologii e un suflu nou în filmul românesc post-2000), dar nu cine ştie ce incomod. Ceea ce identifică filmul în spatele banalităţii unei poveşti de dragoste e însă mai mult decît psihologia sa, e fiziologia sa.

În lumina lunii face parte dintr-un număr de filme apărute recent, despre care s-a vorbit mult (şi cu ocazia Premiilor Oscar), în termeni foarte elogioşi, concentrate pe dezbaterea problemelor rasiale din societatea americană.

Contribuţia sa artistică excepţională, care ar trebui amintită cît mai des, e însă evidentă și nu ține doar de Ana, mon amour, ci de cinematografia românească a ultimilor douăzeci de ani.

Debutul în lungmetraj al Ancăi Miruna Lazărescu, regizoare de origine română formată la Universitatea de Televiziune și Film din München, cunoscută pentru scurtmetrajul Apele tac, e un modest road movie de familie clasic, schematic-previzibil, în notă parţial funny, parţial dramatică

Încercarea pe care o face filmul pare să fie o depărtare de la niște reguli clasic-cronologice de construcție a unei biografii, dar rezultatul rămîne confuz și modest.

Opțiunea estetică de care țin şi unii, şi alţii cu dinții nu garantează nici adevărul, nici autenticitatea, ci, cel mult, verosimilul.

Adi se desparte de iubita lui și se mută în Ferentari ca să își termine teza de doctorat în manele. Acolo îl cunoaște pe Alberto, fostul pușcăriaș cu care începe o relație amoroasă. Filmul e bazat pe cartea cu același titlu scrisă de Adrian Schiop, care interpretează și rolul principal. Filmul e debutul meu în ficțiune, dar aproape toți protagoniștii sînt actori nonprofesioniști.

Nae Caranfil revine după două filme plasate în trecut (Closer to the Moon şi Restul e tăcere) la comedia romantică muzicală exuberantă şi la spectacolul obsesiilor momentului prezent. Din perspectiva amestecului de comedie şi musical sau a tipului de cinema pe care îl practică, dedicat unui public larg, dar inteligent, 6,9 pe scara Richter e o rara avis pentru paleta restrînsă de genuri a cinema-ului românesc.

Jackie e mai aproape ca formă de această tradiţie clasică, în care spectatorul parcurge, alături de un personaj, un moment de criză, urmat de o iluminare, decît de o explorare a posibilităţilor de cunoaştere a trecutului.

Filmul lui Gianfranco Rosi, premiat anul trecut la Festivalul de la Berlin cu „Ursul de Aur“ și proiectat la noi în cadrul „Oscar Weekend“, se petrece chiar pe o insulă – Lampedusa, bucata de pămînt italian pe care, potrivit lui Rosi, 400.000 de imigranți au ajuns de pe mare în ultimii douăzeci de ani.

Atunci cînd nu se discută despre jazz (iar aici jazz-ul pare să fie un alt cuvînt pentru musical) şi posibilitatea sa de a atinge un public de azi, spectacolele în care e angajat Sebastian constau în formaţii de muzică comerciale şi patroni care decid ce trebuie să cînte muzicienii.