Un asalt de emoţii
● Moonlight / În lumina lunii (SUA, 2016), de Barry Jenkins.
În lumina lunii face parte dintr-un număr de filme apărute recent, despre care s-a vorbit mult (şi cu ocazia Premiilor Oscar), în termeni foarte elogioşi, concentrate pe dezbaterea problemelor rasiale din societatea americană: I Am Not Your Negro de Raoul Peck, O.J.: Made in America de Ezra Edelman şi 13th de Ava DuVernay. Singurul film ficţional dintre acestea, dar la fel de preocupat de problematici sociale prezente, În lumina lunii e o reuşită în toate punctele pe care le atacă: în prezentarea antistereotipă, umanist-poetică a unei părţi marginalizate a societăţii americane (abordînd teme precum probleme de rasă, sexualitate, fragmentare), ca şi în studiul, remarcabil prin intensitatea emoţiei, al devenirii unui băiat, interpretat de trei actori diferiţi (Alex R. Hibbert, Ashton Sanders şi Trevante Rhodes), uniţi nu atît prin caracteristici fizice asemănătoare, cît prin capacitatea lor de a exprima o specificitate emoţională. Personajul pe care filmul îl urmăreşte pe durata cîtorva zeci de ani, în trei capitole diferite, corespunzătoare celor trei identităţi pe care le asumă în funcţie de vîrstă, fără a accentua marile răsturnări de situaţii din viaţa sa (tratate mai degrabă marginal sau omise prin elipse), aminteşte de Boyhood de Richard Linklater, fiind în acelaşi timp un anti-Boyhood – nu e povestea unui băiat alb obişnuit, ci a unuia care, prin rasă şi orientare sexuală, e din capul locului marginalizat.
Filmul se deschide cu imaginea unei străzi pe care se vînd droguri, prezentată ca un cîmp minat scăldat de soare, cu dealer-ul şi cu „angajatul“ său stînd la pîndă, pe care camera îi încercuieşte, dîndu-le tîrcoale. Prin faţa lor, indiferenți la tensiunea din aer, trec în fugă un şir de copii, făcîndu-l atît pe dealer, cît şi camera să se dea la o parte, aşteptînd ca invazia să treacă. E unul dintre momentele cînd spectatorul e luat cu asalt, întrerupt şi el, ca şi evenimentele de pe ecran de un element neaşteptat. Şirul de copii care trec prin faţa camerei se dovedeşte a fi un grup care încearcă să îl prindă şi să îl bată pe colegul lor. O bună parte din film se construieşte pe întîlnirea şi relaţia dintre acest băiat şi dealer-ul de droguri, care îl găseşte abandonat şi încearcă să îi suplinească lipsa unei familii primindu l, din cînd în cînd, în a sa. Deşi situaţia familială a băiatului e tipică unei astfel de naraţiuni (un tată despre care nu se ştie nimic şi o mamă dependentă de droguri), personajul dealer-ului e o contracarare a unui stereotip. Faptul că îl găseşte pe stradă şi îl adăposteşte în casa lui nu e o formă de a-l racola sau exploata (aşa cum te-ai aştepta), ci simpla exprimare a umanităţii sale. Relaţia lor, descrisă poetic într-o scenă în care îl învaţă să înoate, e una de cîştigare a încrederii, în care băiatul i se abandonează. Această umanitate a dealer-ului, capabil să îi ofere copilului ceea ce mama lui nu poate (afecţiune, o casă decentă, o familie normală), e pusă mai tîrziu faţă în faţă cu lipsa ei, cînd relaţia dintre bărbat şi mama băiatului e demascată ca relaţia dintre dealer şi cumpărătoarea sa, semn că resursele de normalitate pe care acesta le are provin tocmai din exploatarea dependenţei celor precum ea. Scindarea personajelor în cei puternici şi cei slabi e o caracteristică clasică a filmului, iar arcul personajului nu o contrazice. Există două tabere şi nici o opţiune în afara lor, un cerc vicios (şi la şcoală, şi în sens mai larg, în societate), iar dobîndirea unei identităţi coincide aici cu trecerea dintr-o tabără în alta. Relaţia erotică pe care filmul se bazează are şi ea un fundament clasic – se desfăşoară între băiatul care face parte din gaşca celor care fac regulile pe teritoriul şcolii şi băiatul marginalizat, care devine victima lor –, dar şi aici filmul ţinteşte la contracararea unor stereotipii. Felul în care filmul construieşte erotismul în relaţia dintre cei doi adolescenţi sublimează în emoţie într-o scenă menită să creeze o paralelă cu aceea a înotului şi a abandonării băiatului în valurile mării. În ceea ce priveşte stilul filmului, acesta se construieşte din mişcările ample ale camerei, deseori în cercuri, în ritmurile unei coloane sonore accentuat dramatice. Este o cameră care pătrunde în mijlocul acţiunii, printre jocurile copiilor sau valurile mării, lăsîndu ne să percepem emoţia şi de o parte, şi de alta a sa, şi care dă senzaţia că e la fel de vulnerabilă la neprevăzut ca şi personajele pe care le urmăreşte.
Ancuța Proca este critic de film.
