În vara lui ’99

● Vara s-a sfîrșit (România, 2016), de Radu Potcoavă. 

Noul film al lui Radu Potcoavă e o poveste cu un subiect rar întîlnit în filmele româneşti recente: copilăria a doi băieţi de vîrste apropiate și foarte diferiţi, unul ţinut mai mult în casă şi extrem de cocoloşit, altul cool, venit de la București şi aproape abandonat de părinţi și rude, şi prietenia care se înfiripă între ei într-o vară sufocantă, marcată de eclipsa de soare din 1999, într-un loc retras de lume, la Dunăre, urmărind momentul exact al pierderii unei anumite inocenţe. Există cîteva lucruri care îi reuşesc filmului şi care îl duc ceva mai departe de filmul-de-gen-cu-copii, care îi conferă o anumită sensibilitate şi poezie dincolo de povestea tipică: imaginea lui Oleg Mutu care scrutează spaţii deschise şi aproape abandonate în care nu se petrece nimic în afara dominaţiei soarelui puternic al verii peste un oraş mic de provincie, jocul actorilor copii lăsaţi să se desfăşoare în naturaleţea lor, Mircea şi Alex (Nicholas Bohor şi Dan Hurduc), urmărirea lor în nişte momente complexe psihologic, precum vinovăția, şi accentul pe care îl pune filmul pe jocurile și preocupările lor legate de muzică. Cele mai reușite scene sînt cele în care Mircea şi Alex sînt surprinşi în momente banale, în lumina caldă a verii, din care ies la suprafaţă umbre ale frămîntărilor lor. Alex îşi aşteaptă tatăl plecat în afară, care promite să vină, dar îl lasă baltă, Mircea îl consolează cu un „o să vină, o să vezi“, în timp ce amîndoi par să se pună de acord că asta nu are să se întîmple.

Dincolo de aceste lucruri, filmul nu e o reușită – rămîne prins în rigiditatea poveștii și în niște probleme de construcție a narațiunii care, de la un punct încolo, vizează căi bătătorite și încearcă să stîr-nească suspansul, într un film care pînă atunci nu avusese nimic care să ne pregătească pentru asta. Dintr-odată, băieții se hotărăsc să organizeze răpirea lui Alex și să îi trimită tatălui său o scrisoare pentru a-l răscumpăra. De aici, filmul ia turnura unei drame pe care o conduce, pentru a-i oferi o rezolvare, în momentul încărcat de mister al eclipsei de soare. Parte a acestui schematism provine din scenariu. Dialogurile specifice vîrstei băieților sînt un punct bine țintit, dar nu conțin o reală culoare și specificitate, lucruri care ar fi putut să dea personalitate filmului. Dincolo de faptul că băiatul de la București folosește expresii precum „marfă“ și cîteva înjurături preluate de la B.U.G. Mafia, iar celălalt răspunde prea respectuos cu „hai să revenim“ și „la revedere“, potențialul bogăției acestui limbaj și a ceea ce ar fi putut să îi adauge filmului rămîne neexplorat. Construcția narațiunii se bazează pe niște elemente care funcționează ca niște madlene pentru un spectator care și-a petrecut copilăria atunci (muzica pe care o ascultă copiii și apariția unor formații, casetofoanele cu căști, sălile de jocuri apărute atunci), stîrnind nostalgie, dar ele rămîn destul de lipsite de detalii și de emoție (dincolo de statutul lor implicit de obiecte pierdute) pentru un public care nu a copilărit atunci, de pildă, pentru publicul băieților de astăzi cu vîrsta personajelor. Celelalte personaje îndeplinesc funcții narative: un prieten bătrîn care locuiește chiar lîngă autogară îi furnizează lui Mircea albumul despre astronomie și îi ajută pe băieți să repare bicicleta, părinții tradiționaliști și cicălitori ai lui Mircea sau bunica dezinteresată a lui Alex zugrăvesc un context familial. Atunci cînd Mircea intră într-o încurcătură, mediul acesta familial devine și o posibilitate de critică a obiceiurilor lor. Petrecerea pe care i-o pregătesc părinții de ziua sa zugrăvește cu sensibilitate lipsa de comunicare dintre cele două lumi. E o ocazie de satisfacere a nevoilor adulților, nu neapărat ale băiatului, iar eforturile lor pentru a face totul ca la carte sînt dublate de o ciudată indiferență față de ceea ce noi știm că e problema sa de conștiință: primește o cămașă prea largă de la o fetiță care, de fapt, nici nu o alesese singură, e pus să se arate bucuros chiar dacă ceva îl roade în mod evident, și toată această punere în scenă a petrecerii devine un motiv de sufocare, de prăbușire interioară, urmărit îndeaproape, pe trăsăturile expresive ale actorului. 

Ancuța Proca este critic de film.