Noua adaptare a lui Scorsese

● Silence (SUA-Taiwan-Mexic, 2016), de Martin Scorsese. 

Noul film, adaptare a unui roman de Shûsaku Endô, pregătit de peste 25 de ani de faimosul regizor Martin Scorsese, cu contribuţia scenaristului Jay Cocks, urmăreşte doi preoţi iezuiţi portughezi, Rodrigues şi Garrupe (Andrew Garfield şi Adam Driver), aflaţi în căutarea mentorului lor dispărut. Părintele Ferreira (Liam Neeson) s-a pierdut în decursul unui misionariat de predicare a credinţei creştine în Japonia în jurul anului 1640 (perioadă a persecuţiilor creştinilor), trimiţînd înapoi doar o scrisoare în care povestea despre soarta credincioşilor de acolo şi transmitea că a renunţat la credinţă şi că a adoptat modul de viaţă japonez, cu o soţie localnică şi copii. Pentru cei doi discipoli leali, bine intenţionaţi, acesta e un motiv suficient ca să îi sară în ajutor, indiferent de pericolele pe care le presupune încercarea de a-l găsi într-o ţară străină care i-ar vrea mai mult -morţi. Filmul se deschide cu supliciile la care sînt supuşi creştinii, torturaţi cu apă fierbinte pe cruci, despre care tinerii discipoli ai părintelui Ferreira sînt bine informaţi înainte de plecare. Unul dintre preoţi, Garrupe, e ca o pasăre mare, care aşteaptă în ploaie neprevestind nimic bun, celălalt, Rodrigues, care ne va însoţi pînă la capătul drumului, e o figură cu barbă şi plete, mai mult mesianică.

Silence e un film inegal în realizare, în care structura unui western de cucerire a spaţiului japonez de către creştinism se suprapune cu decorul natural al Japoniei şi mitologia căutării tărîmului biblic. Există un conflict continuu alimentat de o punere în balanţă a contrariilor: o dezlănţuire a unei naturi solemne, prin zgomotele pădurilor, greierilor şi valurilor mării, prin aburii produşi de apele termale şi ceaţă, şi în acelaşi timp nici un semn al lumii de dincolo în ea. Ajunşi în Japonia cu ajutorul lui Kichijiro (Yôsuke Kubozuka), un creştin cruţat de la moarte cu condiţia renunţării la credinţă, călugării sînt primiţi ca nişte salvatori de creştinii japonezi. Puţinul mijloacelor sătenilor, veneraţia lor pentru obiectele de cult confecţionate din cele mai umile materiale fac ca credinţa lor să îi uimească pe călugări. În acelaşi timp, această credinţă pentru care sînt dispuşi să moară ţine de ceva destul de difuz, nedefinit (învăţăturile creştine se transmit în engleză, care e înţeleasă foarte parţial), din care clară e doar convingerea lor într-un paradis foarte concret, un loc al fericirii veşnice unde creştinii pot intra, pe cînd ceilalţi nu. Paradoxurile devin tot mai accentuate şi sînt şi singura structură pe care mizează filmul: prezenţa preoţilor acolo, menită să le întărească credinţa, devine catalizator al tortúrilor şi al crimelor suferite de săteni, persecutaţi pentru că i-ar adăposti. Pentru japonezii care îi asupresc, punctul critic, maxim, al violenţelor constă din nou într-un paradox – nu e unul al rezistenţei fizice, ci al unei renunţări simbolice la credinţă, profanînd o icoană prin călcarea cu piciorul, pe care majoritatea dintre ei o refuză, preferînd moartea. Cu toate acestea, frumuseţea imaginilor filmului nu e pusă în valoare în acest punct de rezistenţă a credinţei lor, pe care Scorsese nu îl glorifică, ci în scenele de violenţă fizică, fie că sînt cele ale creştinilor lăsaţi să moară agăţaţi de cruci, ca nişte stînci în mijlocul valurilor mării, fie în cele din confruntarea punctului culminant, dintre călugărul Rodrigues, obligat să fie martor la supliciile impuse de inchizitorul responsabil pentru suferinţele creştinilor, Inoue (Issey Ogata), figură clasică solidă în reprezentarea seducătoare a răului. Acestea îl transformă pe Rodrigues, din punctul central al observaţiei noastre, în cel de observator al suferinţelor creştinilor, pe care nu le poate opri decît trecînd, la rîndul său, prin acelaşi ritual al renunţării la credinţă.

Silence nu transformă aceste paradoxuri într-o provocare filozofic-morală destul de incitantă pe cît o sugerează grandoarea mizanscenei, nici măcar în scenele de dialog dintre cei doi reprezentanţi ai celor două culturi. Are mai multe merite în trezirea interesului, prin premisele sale, decît în susţinerea lui. 

Ancuța Proca este critic de film.