Teme mari, rezultate minore

● Ultima zi (România, 2016), de Gabriel Achim. 

Cel mai nou film al lui Gabriel Achim e un road movie apocaliptic înţesat de marile teme și referințe ale cinema-ului modernist al lui Tarkovski (pe care îl citează) şi Béla Tarr (pe care nu îl citează, dar ale cărui scene cu stihii care spulberă drumuri apocaliptice sînt binecunoscute), de sub influenţa cărora nu reușește să se individualizeze. Povestea acestei zile apocaliptice e destul de simplă: un bărbat la vreo 40 de ani, pe nume Adrian (Mimi Brănescu), ia decizia să meargă la mănăstire și să se călugărească. Împreună cu el merg la drum un primar grobian despre care aflăm că ar fi un vechi prieten (Doru Ana, în același rol negativ tipic, al autorității corupte, cu care ne-a obișnuit), care face legea locului şi care e interesat să îl filmeze în această „ultimă zi“ a vieții sale de mirean, urmat de un poliţist corupt şi slugarnic (unidimensional – Adrian Văncică), şi de liderul Asociaţiei Tinerilor Creştini (indistinct ca personaj – Adrian Ciglenean). Aceștia se oferă să îl conducă înapoi în oraș, după ce află de la călugări (dintre care unul e jucat chiar de Achim) că stareţul nu se află acolo pentru a-l putea primi la mî­năstire.

Partea de început a filmului se desfă­șoară într-un ritm greoi, apăsat simbolic, în atmosfera catastrofică de sfîrșit de lume, prin care trec două mașini (a primarului și a poliției) în noapte, întrerupînd şuieratul vîntului din cînd în cînd cu cîte o conversație, tăind prin montaj cînd la o mașină, cînd la cealaltă. Camera e poziționată în fața acestor personaje, suprapunînd parbrizul cu ecranul prin care privim, ca spectatori, și subliniindu le claustrarea, imposibilitatea de a evada din această „condiție umană“, în care spațiul strîmt al mașinii nu e altceva decît transpunerea caselor bătute de vînt în pustie, cu cîte o fereastră de unde putem privi spectacolul teribil. Pe tot parcursul drumului, singurul eveniment important e luarea unui autostopist, care apare în mod neaşteptat și misterios în mijlocul furtunii, spunîndu-ne povestea soției sale grav bolnave, despre care ni se sugerează mai tîrziu, cînd niște polițiști întreabă de niște escroci autostopiști care jecmănesc șoferii naivi, că ar putea fi sau ar putea să nu fie adevărată (e o problemă de credinţă).

Universul personajelor care îl însoțesc pe viitorul călugăr se dorește a fi caragialian – cel al micilor corupți, al zeflemelei și al luatului peste picior, care degenerează în tragic, dar rămîne mai mult enunțat decît construit. Construcția personajelor e precară. Cei doi bărbaţi, foști prieteni, sînt un fel de Cain şi Abel. Unul încearcă să se întoarcă la mănăstire, gîndindu-se că stareţul l-a pus, de fapt, la încercare, celălalt vrea să îl abată de la drum. Fața îngîndurată și gîtul încorsetat al lui Adrian, care vorbește rar și mai mult de nevoie, ar trebui să sugereze chinurile acestui „ultim om“. În același timp, logoreea prietenului său cu trăsături îngroșate, de un umor de o calitate îndoielnică, care îl ispitește cînd cu sugestii privind (in)existența lui Dumnezeu, cînd persiflîndu-l, cînd (mai tîrziu) cu glume despre iepuraşii de Paște şi despre Iisus, ar trebui să ne dea o idee despre degradarea acestei lumi întoarse cu fundul în sus. Nici una, nici cealaltă (nici lucrurile care îl chinuie pe viitorul călugăr, nici cele care îl afundă pe fostul său prieten) nu devin însă distincte. Dialogul nu ne ajută să le pătrundem mai bine – replicile dintre ei se bazează pe sugestii, în care tăcerile și privirile cîntăresc mai mult decît cuvintele, dar dacă în primele minute ale drumului ele relevă o tensiune, care ar fi ajutat la clădirea și întreținerea pas cu pas a conflictului, această tensiune se pierde pe parcurs. Faptul că între cei doi bărbați există o concurență avînd la mijloc o femeie (Rodica Lazăr) – al cărei portret în acest film e cel al unei posesiuni şi atît, disputată de cei doi bărbați, alături de celelalte bunuri și decorațiuni ale primarului, fără vreun semn că ar putea avea o voință proprie – reiese în partea a doua a filmului, fără a fi explicitată. Ajunși aici, atmosfera apocaliptică se liniștește misterios. Vijelia e înlocuită de izolarea din jurul vilei primarului, în care acesta își primește invitații într-o cameră spooky, cu animale împăiate (un motiv superuzitat à la Hitchcock), în care îi pune la masă oferindu-le vînat şi în care sîntem anunțați insistent de ticăitul unui ceas că ceva are să se întîmple. Direcţia în care se îndreaptă rezolvarea conflictului devine extrem de previzibilă din acest punct, al ajungerii în mediul primarului, care culminează cu scoaterea măștii sale și care aduce filmul foarte aproape de zona ecranizării nereușite a nuvelei Moara cu noroc, filmul Orizont al lui Marian Crișan, din 2016. 

Ancuța Proca este critic de film.