Notă despre realismul fraţilor Dardenne
● La fille inconnue / Fata necunoscută (Franţa-Belgia, 2016), de Jean-Pierre Dardenne, Luc Dardenne.
În cronica de săptămîna trecută am amintit cîteva dintre trăsăturile realiste ale noului film al fraților Dardenne, La fille inconnue, care fac din schema de mystery clasic a filmului o construcție mai puțin rigidă, în special prin felul în care înfățișează relațiile dintre doctorița-protagonistă și pacienții pe care îi tratează în decursul investigației desfăşurate pe cont propriu a unei crime. Din această perspectivă realistă a filmului, aș vrea să discut un aspect care mi se pare încă mai important: faptul că problema principală pe care o dramatizează cei doi regizori, spre care arată cu degetul, este cea a actului medical. Intriga pe care se construiește La fille inconnue descrie o doctoriță bine pregătită (diagnosticele pe care le pune se dovedesc de fiecare dată corecte, modul în care împlinește actul medical e exemplar, cu deosebită empatie față de suferințele pacienților), căreia i se întîmplă să nu răspundă la apelul unui pacient. Filmul nu trasează o linie directă între calitatea de pacient a tinerei fete care e găsită moartă (care nu venise acolo pentru a se trata, ci mai generic, pentru a cere ajutor, încercînd să scape de un agresor) și cea de doctor a celeilalte (cele două femei nu ajung să se întîlnească vreodată ca medic și pacient; doctorița vede, la poliție, alături de noi, imaginea fetei din înregistrările videofonului). Evenimentele din jurul morții tinerei fete și procedurile procesului medical pe care le pune în practică tînăra doctoriță faţă de pacienţi (tratează o rană, pune diagnosticul unei bronșite etc.) nu se intersectează, dar se reflectă unul în altul. Faptul că putem vorbi despre o paralelă e întărit de vizitele medicale la care se întîmplă mereu ca doctorița să vorbească și despre urmele crimei, întrebîndu-și pacienții ce știu despre asta, și despre bolile lor. Cred, deci, că trasarea unei paralele între crima la care nu a intervenit și activitatea sa de medic nu e departe de construcția filmului, iar dacă admitem că această paralelă poate fi făcută, filmul fraților Dardenne e și o ilustrare a eșecului actului medical.
Problema care, din perspectiva realismului filmului, îl face să aparțină, în această logică, mai degrabă unui realism minor e aceea că această investigație asupra eşecului medical (de ce, cu toată competența doctoriței, unul dintre pacienții săi va trebui să moară, nu va putea fi ajutat?) rămîne la nivelul constatării limitate a unui eşec moral. Dacă doctorița e, din punct de vedere profesional, absolvită (cînd fata necunoscută sunase la ușă, ea era în afara orelor de program, iar în relația cu ceilalți pacienți nu vedem probleme de eficiență, ci din contra, activitatea ei e privită bine, răsplătită), problema filmului ține de bunăvoința/lipsa de bunăvoință a acesteia. Ea pornește în investigația crimei sub imboldul unui motiv narativ clasic: o greșeală provocată de neatenție, poate și de vanitate, pe care, pe parcursul filmului, o îndreaptă, alături de alte reflexii ale greșelii pe care și le impută (de pildă, faptul că ar fi determinat, fără să vrea, renunțarea studentului ei la Facultatea de Medicină). Dacă la început se poartă urît cu studentul pe care îl dăscăleşte, ulterior îi acordă tot sprijinul ei pentru a se întoarce la şcoală, ajungînd să îl caute, pentru a-l convinge, chiar şi la casa părinţilor lui din alt oraş. Dacă pînă atunci îşi menţinea ferm timpul său din afara programului pentru sine, după incident se mută cu totul în cămăruţa de deasupra cabinetului, devenind disponibilă non-stop. La postul de la cabinetul privat, unde fusese deja primită, renunţă, deşi ar fi cîştigat mai mulţi bani. Odată conştientizată greşeala, drumul doctoriţei e drept, fără alte căderi. Faptul că filmul nu arată că personajul ar avea şi o viaţă personală (familie, prieteni, hobby-uri) accentuează implicarea ei dezinteresată, dar limitează puternic şi această problemă morală căreia i se dedică. (Oare, cu doi copii care ar avea şi ei nevoie de îngrijirea ei şi un soţ gelos care să îi ceară explicaţii, disponibilitatea ei ar fi fost aceeaşi? Probabilitatea să nu răspundă la uşă nu ar fi crescut? Cît de vinovată ar mai fi putut fi în ochii spectatorului?) Renunţarea protagonistei la postul din sistemul medical privat e pusă şi ea pe seama moralităţii. Însă filmul nu investighează defel eşecul medical dincolo de această dilemă morală, nu îşi pune problema, de pildă, a faptului că bunăvoinţa nu rezolvă problema de la care pornise. Scoaterea explicită din contextul instituţional al mediului medical al protagonistei (care nu poartă halat, ci o haină cu glugă şi o geantă, merge destul de mult la vizite acasă) face din personajul său întruchiparea unui medic mai apropiat unei mitologii..
Ancuța Proca este critic de film.
