Un fals film de călătorie

● Odiseea / L’Odyssée (Franţa, 2016), de Jérôme Salle. 

Filmul lui Jérôme Salle sugerează, dacă ne luăm după titlu, că vom lua parte la o odisee: refacerea traseului incursiunilor exploratoare ale lui Jacques-Yves Cousteau, figură emblematică nu doar pentru oceanografie, ci şi pentru cinema, cîştigător împreună cu Louis Malle a tot ce se putea colecta în materie de premii (Palme d’Or, Oscar) cu documentarul său, Lumea tăcerii / Le monde du silence (1956), faţă de care îşi manifestase admiraţia și teoreticianul André Bazin. Documentarul lui Cousteau era prețuit de Bazin nu neapărat pentru bogăția imaginilor și caracterul inedit al descoperirilor, ci ca expresie a unei mitologii (explorarea subacvatică era împlinirea vechiului mit al zborului, nu prin aer, ci în lumea de jos, a apei) și a mirării spiritului uman, a acelui entuziasm al epocii, mai domolit astăzi, faţă de cucerirea spațiului. (Ideea că această cucerire ar putea avea şi consecinţe distructive nu era încă luată în calcul.) Explorările spaţiale plănuite de Cousteau erau totodată şi explorări cinematografice, inclusiv tehnice. Aparatul era acolo pentru a documenta lumea asupra căreia ochii nu se deschiseseră pînă atunci și trebuiau găsite soluții pentru a ilumina adîncul mării şi a-l putea filma. Filmul lui Cousteau era și o evocare a întîlnirii fizice dintre corpurile oamenilor și mare: pielea arsă de soare a echipajului, mîinile lor goale care culegeau languste de pe fundul oceanului, îngrămădirea lor în jurul mesei după o zi de muncă în mijlocul pustiului mării. Între timp, entuziasmului lui Bazin i s au opus critici legate de cruzimea şi nepăsarea cu care aceiaşi oameni trataseră fauna: capturile lor de animale pentru realizarea studiilor, uciderea altora prin accidente, folosirea detonatoarelor care distrugeau coralii etc. Odiseea aminteşte unul sau două dintre aceste incidente în treacăt, fără să insiste (de pildă, capturarea şi exploatarea unor lei de mare strict pentru a face filmele şi a cîştiga banii necesari expediţiilor), punînd accent mai mult pe măsurile ulterioare luate de Cousteau, odată cu conștientizarea pericolelor pentru mediu.

Povestea pe care se construieşte Odiseea copiază de-a dreptul mitologia apei descrisă pas cu pas de Bazin în eseul său despre Le monde du silence, ba chiar îi preia şi cuvintele (despre omul ca „un grăunte abandonat împreună cu altele pe plaja oceanică“), dar o foloseşte pentru a reda un subiect mult mai puţin ambiţios și fără prea mare legătură cu filmul de călătorie: povestirea unei părţi din biografia lui Jacques-Yves Cousteau, sub forma clasic-previzibilă a relaţiei sale cu unul dintre fii (ignorîndu-l pe celălalt) şi, adiacent, prin relaţia cu soţia sa, Si­mone. Mizanscena aventurii subacvatice devine, aici, decor. Imaginile de un albastru perfect sînt plăcute vizual, dar provocarea pe care o ascundeau (a pericolului întîlnirii cu necunoscutul și cu moartea) lipsește. Mitologia e evocată în noul film printr-un personaj. Acesta se deschide cu prăbuşirea unui Icar (fiul lui Cousteau, Philippe) în mare şi cu un flashback la începutul expediţiei. Philippe e abandonat, la o vîrstă foarte mică, cu ochelarii săi de aviator, într-un internat de unde visează să participe la expediţiile părinţilor care nu putuseră să îl ia pe mare, colectînd articole din ziar și alăturîndu-se în final, după zeci de ani, echipei pentru a filma aceste expediții. Figura sa de erou tragic ajunge să o concureze, dacă nu să o eclipseze pe cea a tatălui. Portretul acestuia din urmă e și el înfățișat ca un prototip, dar unul mult mai mundan, încadrabil în discursul despre exploratorul-genial-și-egoist-strălucit-în-carieră-dar-meschin-în-viața-personală. Relația sa cu Simone e redusă la infidelitățile lui, care o determină să bea. Nu atît infidelitatea sa e prezentată ca surprinzătoare, cît indiferența lui calmă la erodarea soției, punerea în balanță a entuziasmului său nepotolit pentru descoperirea altor locuri și altor oameni și agățarea ei, tot mai zdruncinată, de vasul pe care îl coordonase. O neinspirată comparație cu un coleg bîlbîit, pe care Cousteau îl eclipsează prin locvacitate și fler la o prezentare în fața unui public numeros, îl face să pară și mai absorbit de sine. Scenele principale, filmate în largul mării (în stil grandios și destul de senzaționalist, implicînd rechini și balene), îl au ca personaj principal nu pe Cousteau, ci tot pe fiul său. Relația lor conflictuală nu afectează totuși expediția, revoltele lui Philippe ajung de fiecare dată să fie înăbușite de pasiunea lor comună, ceea ce face ca posibilul suspans pe care l-am putea experimenta să fie mult diminuat. Astfel, încercarea pe care o face filmul pare să fie o depărtare de la niște reguli clasic-cronologice de construcție a unei biografii, dar rezultatul rămîne confuz și modest. 

Ancuța Proca este critic de film.