Take me home / Du-mă acasă, ultimul scurtmetraj al marelui cineast iranian Abbas Kiarostami (22 iunie 1940 – 4 iulie 2016), dacă exceptăm proiectul experimental 24 Frames, a fost proiectat anul acesta la Festivalul Internațional de Film Transilvania, însoțit de documentarul lui Seyfolah Samadian dedicat acestuia, 76 Minutes and 15 Seconds with Abbas Kiarostami / 76 de minute şi 15 secunde cu Abbas Kiarostami, ca un omagiu adus la aproape un an de la moartea cineastului. Kiarostami, despre care Godard declara, pentru Asociația Criticilor de Film din New York, că „filmul începe cu D.W. Griffith și se termină cu Abbas Kiarostami“, a fost un reprezentant și un inovator al neo-neorealismului iranian, al cărui cinema narativ se definește (prin filme precum Certified Copy / Copie conformă, Like Someone in Love / Iluzia iubirii, Close-Up, Five Dedicated to Ozu, autoreflexivul 10 on Ten sau Shirin) prin forme modernist-experimentale. 

● Take me home / Du-mă acasă (Iran, 2016), de Abbas Kiarostami. 

Principiul care stă la baza poemului minimalist, filmat în alb-negru, Take me home / Du-mă acasă, fusese enunțat de Kiarostami în cadrul unui atelier de regie de film, din care un fragment apare și în documentarul lui Seyfolah Samadian – filmele sale, spunea acesta, sînt niște comprimări, din care își propune să îndepărteze excesul în detrimentul esențializării, așa cum ar scoate dintr-un text de 500 de cuvinte cele trei sferturi de balast ale acestuia. În cele doar 16 minute, camera (și spectatorul) urmărește o minge creată prin CGI care coboară (și coboară, și coboară!) într-un decor realist, pe niște scări foarte vechi, de piatră, din sudul Italiei, aparent interminabile, speriind cîte o pisică. Este mingea pe care un băiat o uită, din neatenție, în fața ușii casei sale și care o ia la fugă din cauza unei forțe gravitaționale mai mult fantastice decît realiste, pierzîndu-se într-un mod asemănător balonului din Le ballon rouge / Balonul roșu, filmul din 1956 al lui Albert Lamorisse, dar în care camera, privind cînd de sus, ca și cum ar supraveghea-o, cînd de jos, așteptînd parcă să aibă șansa să o lovească, precum într-un joc de fotbal, își fixează ca obiect de interes nu personajul băiatului, ci aventurile mingii. Tăieturile de montaj de la aproape fiecare cotitură a drumului, ca și caracterul digital al obiectului par să facă cu ochiul spectatorului, ca și faptul că, după cele 15 minute, băiatul își regăsește mingea ca și cum aceasta ar fi coborît doar un etaj mai jos. Du-mă acasă are destule elemente care să îl califice drept un discurs autoreflexiv și personal despre cinema: situarea cinema-ului digital ca forță propulsoare într-un cadru și schelet mai vechi realist și mai ales situarea obiectului filmului undeva la mijloc, în interacțiunea dintre realizatorul de filme și spectator, ca o minge pasată de la unul la altul într-un joc de fotbal. Scurtmetrajul este și o întoarcere în cerc, și o posibilă continuare la primul scurtmetraj al lui Abbas Kiarostami, The Bread and Alley. 

● 76 Minutes and 15 Seconds with Abbas Kiarostami / 76 de minute şi 15 secunde cu Abbas Kiarostami (Iran, 2016), de Seyfolah Samadian. 

Documentarul colaboratorului îndelungat al lui Kiarostami, fotograful Seyfolah Samadian, conține materiale strînse în decursul a 25 de ani, în cadrul sesiunilor de lucru cu cineastul, și reprezintă, fără a fi și un eseu asupra concepției artistice a regizorului iranian, o imagine fragmentară a procesului de lucru al cîtorva dintre filmele sale. Printre acestea se numără lucrul la celebra scenă a trecerii unor gîște prin fața camerei în filmul dedicat memoriei regizorului Yasujirô, Five Dedicated to Ozu, în care Kiarostami recreează sunetul mersului prin nisip al animalelor, lucrul, alături de Juliette Binoche, la Certified Copy, ca și alegerea unor poezii și comentarea lor, succintă, de către regizor. Titlul, 76 Minutes and 15 Seconds with Abbas Kiarostami / 76 de minute şi 15 secunde cu Abbas Kiarostami, reprezintă atît durata filmului, cît și o aluzie la vîrsta lui Abbas Kiarostami la momentul dispariției sale, de 76 de ani și 15 zile. Intimist și fără pretenții de explorare biografică, documentarul lui Seyfolah Samadian e asemănător unui album fotografic, creat pentru admiratorii cinema-ului regizorului iranian. 

Ancuța Proca este critic de film.