Nici un om nu e o insulă

Fuocoammare / Fire at Sea (Italia-Franța, 2016), de Gianfranco Rosi

Filmul lui Gianfranco Rosi, premiat anul trecut la Festivalul de la Berlin cu „Ursul de Aur“ și proiectat la noi în cadrul „Oscar Weekend“, se petrece chiar pe o insulă – Lampedusa, bucata de pămînt italian pe care, potrivit lui Rosi, 400.000 de imigranți au ajuns de pe mare în ultimii douăzeci de ani (dintre care 15.000 au murit) căutîndu-și drumul spre Europa. Aceste informații scrise pe genericul de început sînt și singurele prezentate direct, sub forma unui documentar explicativ. Restul evenimentelor vor fi urmărite de cameră în stil observațional, fără comentarii din off, ca și cum aceasta ar fi fost un martor invizibil, împărțit între două povești intercalate, cu personaje care ocupă pentru un timp același spațiu, fără să se cunoască: cea a unei familii de localnici care nu află de imigranți decît de la radio și cea a imigranților înșiși. În prima dintre aceste părți, filmul e preocupat de recuperarea imigranților veniți de pe mare, recuperare pe care ne-o înfățișează sub forma unui proces – bărci ticsite de cîteva sute de oameni, amenințate să se scufunde, sînt interceptate de stații și căutate pe mare cu elicoptere, descărcate, pentru ca apoi oamenii aflați pe ele să beneficieze de îngrijire medicală. În această primă parte, Rosi nu insistă pe conturarea unei povești cu vreunul dintre acești refugiați. Imigranții rămîn un personaj colectiv, cu figuri anonime, chipuri care privesc înspre cameră și corpuri care sînt mutate de alți oameni dintr-o parte în alta. Imposibilitatea lor de a mai avea vreo opțiune reiese din felul în care se lasă cărați, percheziționați, direcționați dintr-o parte în alta de către cei care vin să îi debarce. La un moment dat, unul dintre ei cîntă o melodie ale cărei versuri le rezumă, în linii mari, parcursul. Dincolo de aceasta, refacerea acestui parcurs nu este recreată, lăsîndu-ne să percepem drumul lor pînă aici doar din ceea ce momentul prezent, al debarcării, percheziționării, consultului medical, ne lasă să întrevedem. La o percheziție, unul dintre polițiști spune în treacăt că hainele lor sînt atît de îmbibate de combustibil, încît o singură scînteie ar fi de ajuns pentru o explozie.

Povestea familiei italiene de pescari care își desfășoară viața obișnuită și liniștită în paralel cu cea a refugiaților are în centru un erou tipic filmelor lui De Sica, un băiat de 12 ani pe care camera îl însoțește în activitățile sale de zi cu zi, la școală, acasă sau pe barcă, unde învață să continue tradiția de pescari a familiei. Filmul nu umple golurile, nu explică, mai mult decît o fac acțiunile cotidiene, lucrurile asupra cărora ne-am putea pune întrebări – de pildă, cine sînt oamenii care au grijă de el? Mult mai în vîrstă pentru a fi părinții săi, mult mai aproape de niște bunici, ei se comportă totuși ca și cum ar fi singura sa familie. O imagine cu acesta sorbind paste aproape că reia scena din Hoții de biciclete, însă aici nu el este victima războiului – este mai degrabă băiatul de la masa bogată alăturată, e „cel care nu știe“: nu doar că nu are cum să afle despre realitatea paralelă a acelor oameni (nu urmărește, precum femeia care are grijă de el, știrile de la radio), ci are și o problemă cu un ochi leneș, pe care e obligat să-l facă să perceapă mai bine, acoperindu-l pe celălalt. Forțat de împrejurări să își acopere ochiul, nu mai reușește să distrugă la fel de bine cuiburile de păsări. Toate aceste trimiteri metaforice, alături de jocurile în care împușcă inamici invizibili în mijlocul cărora e surprins, se constituie în comentariul pe care îl face filmul la prima parte, observațională, a situației imigranților. Comentariul nu e departe de a fi ironic asupra percepției privitorului, care, ni se arată, s-ar putea să nu fie atît de bună, nici în ceea ce privește filmul, nici în ceea ce privește evenimentele prezentate: ceea ce sîntem tentați să luăm în această parte drept documentar observațional își dezvăluie de la început caracterul ficțional, înscenat, al situațiilor cotidiene la care asistăm. Femeia care are grijă de băiat sună la radio pentru a cere difuzarea unei melodii, „Fuocoammare“. Dar camera e deja acolo, pregătită să ni-l arate pe DJ, știe deja ceea ce, dacă s-ar fi petrecut spontan, nu ar fi avut cum să prevadă. 

Ancuța Proca este critic de film.