„Am reuşit să cunosc şi o altă Românie“ – interviu cu Ivana MLADENOVIC
Regizoarea de origine sîrbă Ivana Mladenovic s-a lansat cu Turn Off The Lights (2012), un documentar despre trei tineri de etnie romă eliberați din penitenciar. Debutul ei în lungmetraj de ficțiune va fi adaptarea cărții lui Adrian Schiop Soldații. Poveste din Ferentari. Ambele filme au în distribuție actori neprofesioniști și, poate nu din întîmplare, Ivana Mladenovic a acceptat să o interpreteze pe Solange, iubita scriitorului din filmul Inimi cicatrizate, adaptarea liberă a lui Radu Jude după romanul omonim al lui M. Blecher.
Spuneați undeva că ați venit din Kladovo la București pentru că ați fost atrasă de filmul românesc…
Din Kladovo la București am venit să studiez, întrerupînd studiile la Facultatea de Drept din Belgrad. Am vrut să fac regie, dar în același timp să plec și să fac ceva nou, să învăț o limbă nouă. Sînt atrasă de filmul românesc în continuare, îmi place colaborarea cu colegii mei și de aceea am rămas aici. Anul ăsta se fac 12 ani.
Ce au însemnat acești ani petrecuți în România pentru cariera regizorală?
Am avut noroc ca regizorul Florin Șerban să vadă filmele mele documentare făcute în școală și să mă propună la Strada Film, care la vremea respectivă voia să producă un documentar despre închisorile României, totul fiind legat de producția filmului Eu cînd vreau să fluier, fluier. Cu Florin Șerban m-am dus prima dată într-o închisoare și de atunci am început să lucrez la primul meu documentar de lungmetraj. Între timp am cunoscut-o pe Dana Cenușă, care atunci se ocupa de Departamentul de Comunicare din cadrul Administrației Naționale a Penitenciarelor și care, cu toate forțele ei, lucra la integrarea persoanelor închise. Lupta ei m-a impresionat și m-a inspirat. Sper să mai existe cineva ca ea care să ducă munca mai departe.
Cum ați ajuns să o interpretați pe Solange în filmul Inimi cicatrizate?
În pauza lungă între filme, perioadă în care am lucrat la scenariul meu, Radu Jude a venit cu o propunere să vin la casting, el avînd deja experiența în a transforma regizori în actori din filmele anterioare. Am mers la casting de cîteva ori fără să mă gîndesc dacă voi lua rolul fiindcă în tot acel timp s-a întîmplat și partea cu cercetarea perioadei interbelice în care regizorul a fost foarte generos cu informațiile pe care le-a adunat în ani de lectură și a împărtășit asta și cu actorii. Cînd l-a ales pe actorul principal, a putut să o aleagă și pe Solange.
În ce fel ați gîndit personajul și care au fost principalele surse de documentare?
Cînd m-am mutat în București, nu mi s-a părut că ar fi mare diferență între România și Serbia. Cu ocazia filmului Inimi cicatrizate și cu experiența pe care am avut-o cu un an înainte de filmare (în perioada de pregătire și cea de casting), am reușit să cunosc și o altă Românie, de care știam că există, dar niciodată nu am avut un ghid atît de puternic cum a fost filmul lui Radu Jude. Cu tot cu cărțile lui Blecher, Jeni Acterian, fotografiile din arhiva Costică Acsinte, documentele despre pogromul din Iași pînă la poeziile lui Bacovia și mai ales ale lui Max Blecher. Cred că abia după ce am înțeles perioada asta, am putut să o imaginez pe Solange.
V-ar fi plăcut să fiți Solange măcar pentru o zi?
Poate că da. Să mă duc la un spectacol din timpul acela, dar nu cel gigantic despre care se vorbește în film.
A fost greu și, îmi imaginez, ciudat să jucați alături de personaje imobilizate în ghips, fiind încorsetată în proteze.
La început a fost absolut fascinant să fii înconjurat de mare, de scenografia minunată și costumele din perioada aceea. Dar cum intrai în film și începea jocul, perioada interbelică primea și o altă imagine decît cea foarte romantică. A fost trist să îmi imaginez chinurile prin care au trecut oameni care sufereau de tuberculoză osoasă, atunci fără posibilitate de vindecare. Nu mi-a rămas decît să îl admir pe Max Blecher pentru felul în care a înfruntat boala.
Ați alternat filmările la debutul în lungmetraj cu repetițiile pentru rolul din Inimi cicatrizate? Cum v-ați împărțit?
Cred că fiecare colaborare vine cînd îi e timpul. Cea de la Inimi cicatrizate a venit fix înainte de pregătirea la filmul meu Soldații. Poveste din Ferentari. M-am bucurat mult pentru experiența de actorie, care cred că m-a ajutat, pentru că urma să fac un film cu nonprofesioniști și nu era o posibilitate mai bună să încerc singură ce voiam să încerc cu alții.
Care e replica preferată?
„Ce frumos miroși, a mare și a lacrimi.“
Cum ați ajuns la cartea lui Adrian Schiop și ce lungmetraj pregătiți?
În 2013, am plecat la Berlin la un workshop susținut de Festivalul de Film de la Berlin, Nipkow, să dezvolt povestea despre cîntărețul din Ferentari. Filmul, cum îl imaginam atunci, reprezenta un amestec între ficțiune și documentar. Tot în acest timp, un prieten, Ștefan Iancu, mi a scris că Adi Schiop scrie cartea despre Ferentari și că ar fi similară cu stilul și intențiile mele. Adi mi-a dat să citesc cartea cît încă nu era publicată, iar eu am vrut să fac un film despre ea. Știam că genul de film pe care îmi doresc să îl fac nu se face pe hîrtie, ci necesită documentare serioasă pe teren, așa că m-am întors în România pentru a fi cît mai aproape de subiect. Am început să scriu scenariul cu Adi Schiop, doar că îmi era teamă că nimeni nu ar vrea să producă filmul. În sfîrșit, colaborarea a continuat cu doamna Ada Solomon, căreia îi mulțumesc și o admir pentru curajul ei și ajutorul oferit.
Soldații. Poveste din Ferentari este despre Adi, antropologul care se desparte de iubita lui și se mută în Ferentari ca să își termine teza de doctorat în manele. Acolo îl cunoaște pe Alberto, fostul pușcăriaș cu care începe o relație amoroasă. Filmul e bazat pe cartea cu același titlu scrisă de Adrian Schiop, care interpretează și rolul principal. Filmul e debutul meu în ficțiune, dar aproape toți protagoniștii sînt actori nonprofesioniști. În momentul de față sîntem în postproducție.
De ce v-ați oprit tocmai la acest subiect?
Nu am o grilă după care evaluez proiectele. Cred că cel mai important e să îți placă oamenii cu care lucrezi. Filmul e o colaborare, indiferent dacă ești actor sau regizor. Cînd am citit cartea lui Adrian Schiop am știut că vreau să fac filmul, pentru că m-a impresionat foarte tare. Am vrut să explorez lumea asta, iar viziunea lui Adrian despre ea era foarte similară cu a mea. Lucrînd ultimii patru ani film documentar în pușcăriile României, Soldații au venit ca o prelungire firească a proiectelor de care m-am ocupat pînă acum. Cu un an înainte să încep filmările am pornit pregătirile de actorie cu „nonprofesionistul“ Pavel Vasile, care interpretează rolul lui Alberto. Research-ul în cartierul Ferentari a durat destul de mult, dar, cu ajutorul Mădălinei Botoran și al cunoștințele pe care le-am primit de la Centrul de sănătate Aras, am reușit să înțeleg lumea asta și mai bine.
a consemnat Roxana CĂLINESCU
