Dincolo de ring

● Cea mai fericită zi din viața lui Olli Mäki / Hymyilevä mies / The Happiest Day in the Life of Olli Mäki (Finlanda-Suedia-Germania, 2016), de Juho Kuosmanen. 

Interesantul debut în lungmetraj al regizorului Juho Kuosmanen, premiat la Cannes anul trecut în secţiunea „Un Certain Regard“, e un film realist, în format alb-negru, foarte neobişnuit în peisajul producţiilor inspirate de boxeri celebri, şi a poveştilor de evoluţie spectaculoasă şi decădere în jurul cărora se învîrt de obicei astfel de filme. Folosindu-se de un stil observaţional şi demonstrînd o subtilă senzualitate faţă exterioarele naturale, în principal faţă de peisaje acvatice, filmul îl urmăreşte pe Olli Mäk (Jarkko Lahti) în preajma unui eveniment major al carierei sale şi al boxului finlandez (în anul 1962) – meciul dintre el şi neînvinsul pugilist american Davey Moore pentru titlul mondial. În ciuda plasării în jurul marelui eveniment, Cea mai fericită zi din viața lui Olli Mäki favorizează însă un altul (fericirea din titlu nefiind aceea a unui cîștig competițional), din afara ringului, lipsit de importanţă pentru restul de milioane de oameni care îi aşteptau victoria, aparținînd biografiei personale a sportivului şi ținînd mai degrabă de transformarea interioară în centrul căreia se află portretul viitoarei sale soţii, Raija (Oona Airola).

Întregul film se construieşte pe o schimbare de direcţie, de la ceea ce am putea crede că este important narativ (meciul, antrenamentele de zi cu zi, publicitatea şi conferinţele de presă, negocierea cu sponsorii, mese pompoase alături de personaje celebre), la evenimentele intimist-minore – o petrecere ca toate petrecerile la care Olli Mäk e însoţit de Raija, defectarea neaşteptată a unei maşini şi traversarea drumului de cei doi, împreună, pe o singură bicicletă, sau găsirea unui zmeu în pădure – toate evenimente banale şi mici epifanii. Meciul propriu-zis, care într-un astfel de film ar fi ocupat cea mai mare pare din timp, e expediat în cîteva minute, prin două-trei lovituri, nici atît de sîngeroase pentru a impresiona prin violenţă, nici întreţinute de suspans, adunînd un total de două runde complet neglorioase. Obligat să dea declaraţii după, despre cum a experimentat, în calitate de pierzător, meciul (al cărui eşec nu e neapărat o surpriză pentru spectator, fiind vorba despre un eveniment celebru), Olli Mäk răspunde că a fost cel mai simplu şi mai scurt meci la care a boxat. Lumea boxului e privită în mod total nespectaculos, iar portretul lui Olli Mäk se conturează prin eforturile sale de a corespunde unei imagini care nu are nimic de-a face cu viaţa sa normală, supusă vulnerabilităţilor, de zi cu zi: antrenamente în care își rănește picioarele, diete și ore petrecute la saună, pînă la epuizare, pentru a ajunge la greutatea cerută. La conferinţele de presă, atenţia sa, pe care spectatorul e invitat să o urmeze, deviază de la conversaţiile despre meci, în care e pus să declare viitoarea victorie cu emfază, şi se îndreaptă înspre logodnica sa, care nu ia în serios postura lui de erou naţional, într-o comedie dulce-romantică, în care se strîmbă și fac fețe-fețe. Contraponderea personajului logodnicei e reprezentată de managerul său, Elis (Eero Milonoff), fost pugilist şi el, mai mult aparent fioros, decît portretul tipic al managerului exploatator, care încearcă să îi readucă atenţia în jurul evenimentului meciului, punîndu-l să slăbească pentru a se încadra categoriei la care l-a înscris (ignorînd faptul că nu e categoria sa), să discute cu sponsorii şi să pozeze urcîndu-l pe un scăunel, alături de o doamnă împopoţonată, mult prea înaltă prin comparație, pentru o reclamă la costume. Toate eforturile sale sucombă în mod previzibil, culminînd cu o scenă foarte aproape de idealul scenaristului Cesare Zavattini, care amintește de Hoţii de biciclete. Dat afară din casă de soţia sa în urma unui conflict legat de banii care trebuiau să vină din box, dar nu dădeau semne că vor mai veni, Elis împreună cu copiii şi cu Olli merg să negocieze cu sponsorii, cerîndu-le un avans. Evenimentul nu e lipsit de importanţă narativă, însă conflictul e umbrit de o ploaie torenţială, pe care regizorul Juho Kuosmanen o transformă în personajul central al scenei, udînd personajele pînă la piele şi făcînd din ei nişte apariţii comice şi stinghere, care încearcă să îţi argumenteze propunerea de afaceri, în timp ce se luptă cu propria băltoacă, care nu îi lasă să se desfăşoare firesc. Unul dintre copii e uitat în învălmăşeala creată de ploaie şi discuţiile despre afaceri, făcînd personajele să mai treacă o dată prin ploaie, să intre din nou în casă picurînd apă, sub privirile uscate, mirat-nepăsătoare ale locuitorilor bogați ai casei. 

Ancuța Proca este critic de film.