Film

Succesul festivalier al filmelor iraniene a fost garantat nu numai de calitățile lor estetice, ci și de un spirit contestatar cu care au venit aproape la pachet. Mai recent, cenzura – care a devenit tot mai aprigă – a mutat interesul cineaștilor dinspre elaborate jocuri metatextuale, de film-în-film (à la Abbas Kiarostami)

Într-unul dintre cele mai bune și solide documentare din ultimii ani, Licu, o poveste românească, regizoarea Ana Dumitrescu este interesată nu de o captare brută a confesiunii unui autentic personaj aflat sub trei regimuri istorice, ci mai ales să construiască o ramă stilizată a unei povești de viață care poate reprezenta metonimic România. Inginerul Liviu Canțer, de 92 de ani, alintat Licu de mic, este un exemplu de smerenie și de înțelegere a omului cuviincios și împăcat, în bunătatea lui

Utøya 22. Juli / Utoya: 22 iulie, al norvegianului Erik Poppe, se înhamă la actul deloc ușor al rememorării – și mai ales recreării – masacrului înfăptuit de extremistul de dreapta Anders Breivik pe 22 iulie 2011, în urma căruia au murit 69 de persoane.

Dacă pe la noi vecinii se pot certa aprig din cauza unui loc de parcare, a spațiilor comune sau a unei bormașini, în izolata, civilizata și idilica Islandă motivul unei discordii poate fi mai elevat, chiar filozofic. Împărțind mirifica pajiște comună a caselor tip penthouse

Premisa filmului ține de o tradiție respectabilă, dar deja uzată, a noir-ului – un detectiv chainsmoker își bagă nasul unde nu-i fierbe oala –, iar derularea anchetei îi permite regizoarei să pună la bătaie un întreg arsenal de tropi specifici genului

Maria by Callas, filmul documentar regizat de Tom Volf, include imagini și fotografii rare din arhiva personală a artistei, înregistrări live, scrisori și confesiuni povestite chiar de soprană, prin vocea actriței Fanny Ardant. Femeia Maria își dorea o viață

Pérez Biscayart, așa cum a demonstrat-o în 120 battements par minute, e poate cel mai înzestrat actor francez al momentului; dar nu prea are ce să facă, ținînd cont că poartă o mască pe față.

O poveste de dragoste siciliană a deschis secțiunea Semaine de la Critique în 2017, la Cannes, și a cîștigat premiul David di Donatello pentru Cel mai bun scenariu adaptat

Procesul, care se pregătește să intre în cinematografe, poate să treacă drept cel mai stimulativ intelectual – o experiență care nu menajează spectatorul comod, obligat pe parcursul filmului să reconfigureze, iar și iar, datele problemei.

Din dorința de a-l umaniza cu orice chip pe Escobar, Aranoa îi împrumută lui Javier Bardem o abordare caricaturală, voalat sarcastică și la limita grotescului, a personajului său, gustată însă de public, ca dovadă cifrele de box-office

Mundruczó nu ascunde faptul că filmul e cît se poate de demonstrativ: chiar și titlul său face referire la satelitul planetei Jupiter, Europa.

Savuroasă comedie pop noir în aceeași măsură în care este și o nostalgică dramă romantică, Charleston se plasează undeva la mijloc între două abordări anterioare, diferite, ale registrului absurdului

Dovlatov se mulțumește, în prozele sale, să observe, și nu să glorifice idealurile socialiste, și astfel e constrîns să facă gazetărie.

Fascinată, toată cariera sa, de oamenii simpli, de geografia lor interioară, Varda este un personaj foarte interesant.

Filmul (care a fost finalizat cu ajutor financiar extern) a fost foarte bine primit în Israel – mai puțin de către Miri Regev, ministru al Culturii, adversară declarată a libertății de expresie.

„Nu ai strop de milă“, îi spune un altul. „Ca nici unul dintre voi“, vine răspunsul. „Cum știu că nu ești diavolul?“ „Nu știi.“

Clujul nu e atît de mare ca să te poți rătăci ușor prin el dacă n-ai o hartă la îndemînă, dar TIFF-ul, cu evenimentele și proiecțiile lui suprapuse cu tot, îți poate da bătăi de cap serioase. Iată un ghid practic de orientare prin programul bifurcat al celei de-a 17 a ediții, dacă vrei să fii, pe cît posibil, la locul potrivit.

Îmi amintesc un voiaj nocturn interminabil, într-un tren care nu poseda wagon-lits, un oraș, o atmosferă și un festival de care m-am amorezat instantaneu, un party de închidere delirant, într-un Diesel dotat, la acea vreme, cu scaune din cele mai șubrede, urmat de un mic dejun la un restaurant libanez care astăzi nu mai există, unde eu am comandat (oroare!) o ciorbă de văcuță. Și-mi mai amintesc cum Mihai îmi nota febril în program filmele pe care nu aveam voie să le ratez. Tradiția asta s-a păs

Artistic vorbind, scurtmetrajul Avant que de tout perdre îi rămîne superior (interesantă ar fi fost o proiecție care să le juxtapună) – și probabil că a venit momentul ca Legrand să testeze și alte teme.

A doua ediție a Festivalului American de Film Independent (27 aprilie – 3 mai) a adus, la București și Arad, o bogată și variată selecție a celor mai bune titluri de gen de peste Ocean.

Figura lui Nuri e interesantă (nunta sa cu Katja – care ține loc de secvență inițială a filmului – e înregistrată cu mobilul, pe culoarele închisorii în care își ispășește pedeapsa), dar nu are suficient spațiu cît să treacă de stadiul schiței.

„Nici un om nu este o insulă stingheră“ – este replica-declarație de intenție a celui mai recent film al veteranului regizor german Wim Wenders, Imersiune/Submergence, prezentat în premieră în România în cadrul actualei ediții a Festivalului Dakino

În Barbara, Mathieu Amalric este Yves Zand, regizor căzut în admirație față de Brigitte (jucată strălucit de Jeanne Balibar), actrița destinată să o încarneze pe cîntăreața Barbara în biopic-ul imaginat de Zand. Dar a pune astfel problema înseamnă a întoarce spatele adevăratei esențe a filmului,

Dacă Vincent Van Gogh ar fi visat la cum ar fi dacă s-ar transforma într-o unică pictură, care să îi reprezinte atît spiritul, cît și cele 800 de tablouri pe care le-a pictat de-a lungul scurtei sale vieți fără să vîndă decît unul, probabil că răspunsul l-ar fi aflat la mai bine de un secol de la dispariție. Într-un film tridimensional în cel mai pur sens al cuvîntului, se întîlnesc pictura, animația și cadrele filmate cinematografic, cu actori reali, decoruri și locații reale. Cu drag, Van

Ioana d’Arc este figura mitologică centrală a Franței. Însă interesul cineastului nu îmbrățișează în Jeannette aura monumentală a personajului – documentată în repetate rînduri, cele mai cunoscute exemple aparținînd lui Carl Dreyer sau Robert Bresson.

O mamă urlînd de durere mută, Mildred Haynes (Frances McDormand), își creează din cele trei panouri publicitare pe care le închiriază perfect legal, la marginea orașului, un topos al furiei și revoltei, un sanctuar public al propriei dureri.

Fără iubire nu este însă despre dispariția lui Alioșa (jucat de Matvei Novikov) – ci despre felul în care cei doi părinți ai săi, surprinși în plin divorț, încearcă să coopereze spre soluționarea incidentului.

„Tu nu plîngi?“, o întreabă pe fetiță un prieten de joacă.

Nu ideea de fotbal-ca-marfă-expozabilă primează în Fotbal infinit, ci dezvăluirea unei noi gramatici a jocului: „Se poate juca fotbal după alte reguli?“

În Firul-Fantomă, secretul cuturierului Reynolds Woodcock (Daniel Day-Lewis), designerul preferat de înalta societate londoneză a anilor ’50, sînt mesajele cusute în tivul sau dublura unei rochii,

Jarmusch cultivă competent repetiția unor situații (zilnic, Paterson îndreaptă căsuța poștală din fața casei, pentru ca a doua zi să o găsească din nou strîmbă), șarmul filmului constînd în dejucarea așteptărilor. Spectatorului îi revine sarcina de a observa reacțiile subtile ale personajelor (de pildă, Paterson se arată dibaci cînd vine vorba de a dezarma un bărbat vădit tulburat, care flutură un pistol prin aer, comportament justificat ulterior de un cadru cu o fotografie din vremea cînd era î

Oricît s-ar confrunta cu „dezvrăjirea“ lumii, omul modern va tînji mereu după revelații primordiale care nu vor dispărea niciodată, indiferent de cît de avansată tehnologic ar fi o societate.

Pentru Soldații – un debut remarcabil din numeroase motive – marginalitatea (fie ea gay, romă etc.) funcționează mai subtil: deopotrivă ca decor sine qua non și ca obiect central de studiu.

Happy End nu este unul dintre vîrfurile austriacului. Și totuși, e vizibil că, deși Haneke a mai pierdut din anvergura de mare cineast, nu și-a pierdut instinctul.

Cu doar șapte lungmetraje realizate din 1996 pînă acum, Alexander Payne este un caz interesant: agreat de marile studiouri americane de film, dar și de piața festivalieră europeană, Payne și-a construit o reputație de regizor la periferia cinema-ului de autor, prin interesul constant, infuzat cu oarecare subtilitate, pentru o Americă departe de reflectoare, cea a rataților simpatici și a dramelor intime de familie.

Povestit, filmul recompensat cu Palme d’Or la ediția din 2017 a Festivalului de la Cannes, pare un film de artă elitist, cu pretenții moralizatoare. Nimic mai fals.

Pororoca, deși nu duce la capăt toate promisiunile reperabile după prima oră de rulare, e cel mai bun film al lui Constantin Popescu.

Louis Garrel fură ecranul într-un dificil rol de compoziție, căruia îi infuzează mult umor, autentic, emoție, dar și autoironie, spirit polemic și neobosită autoflagelare.

Faptul că Ma Loute a revenit în unele cinematografe din țară, la mai mult de un an de la premiera de pe Croazetă, poate însemna și un prilej de revizitare a operei francezului Bruno Dumont.

Nimic mai natural decît să mănînci pe nerăsuflate 18 ciocolate din primul salariu și apoi să cîștigi la Loto exact suma necesară pentru a o scoate în oraș pe fata pe care o curtezi.

În toată mulțimea turiștilor există și oameni care, puși în fața acestei bucăți carbonizate de istorie, apar transfigurați; pe chipurile lor se citesc groaza, uimirea, durerea. O clipă. Apoi, în acord cu ritmul societății, trec mai departe.

Fiecare era privit ca o individualitate, un viitor artist, se lucra mult individual, după un program personalizat în funcție de fiecare student. Am început să scriu o carte despre experiența mea la Tbilisi, unde exemplific mai pe îndelete.

De mai multe ori, neamțul este văzut ca „tipul cu bani“, numai bun de păcălit, pe cînd locuitorii cătunului se găsesc în impas.

Doru încasează lovitură peste lovitură cu un stoicism încăpățînat – nu doar că i-a murit soția, dar nimeni nu prea mai dă doi bani pe el, pare mai mult sau mai puțin ostracizat de comunitate (precum Iacob, din filmul omonim al aceluiași Daneliuc).