Imposibilitatea unei insule
● Submergence / Imersiune (Marea Britanie, 2017) de Wim Wenders.
„Nici un om nu este o insulă stingheră“ – este replica-declarație de intenție a celui mai recent film al veteranului regizor german Wim Wenders, Imersiune/Submergence, prezentat în premieră în România în cadrul actualei ediții a Festivalului Dakino. Unul dintre cei mai importanți și originali cineaști contemporani este interesat, pe final de carieră, de poezia abisurilor și de mersul istoriei în contextul unui aparent thriller ecologic. Pariul său este mai provocator decît un simplu film romantic cu două staruri capete de afiș (James McAvoy și Alicia Vikander), și chestionează, printre altele, miza unei identități globale legate mai degrabă de o spiritualitate comună a omenirii decît de puterea diferitelor religii, extremiste sau nu. Submergence este, în mod evident, mai accesibil și mai liniar decît marile sale filme din anii ’70-’80, care oscilau de la poetica postmodernistă a metafizicului din Cerul deasupra Berlinului / Wings of Desire, la căutarea sensului limbajului cinematogafic din The State of Things, pînă la un realism contemporan stilizat ca în Paris, Texas. Submergence tratează destul de explicit tematica începutului și sfîrșitului umanității, a resurselor sale inepuizabile de regenerare. Tema regenerării a fost atinsă de cineastul german și în documentarul nominalizat la Oscar Sarea pămîntului (2014), o saga rafinată și dramatică a lumii secolului ’20 văzută prin ochii fotografului brazilian Sebastião Salgado. În Sarea pămîntului, fotograful este cel care scrie și rescrie lumea cu lumini și umbre, poziția sa de martor al istoriei umanității fiind privilegiată, dar și foarte responsabilă.
Vizual, Wim Wenders continuă linia grandioasă a cadrelor largi cu o compoziție fluidă, dinamizată de filmări în unghi ascendent sau unghiuri insolite. Filmul compune și descompune în permanență, prin lumina filtrată și punere în scenă, atmosfera unui acvariu în clarobscur, ai cărui eroi sînt posibilități umane model. Dacă Dani Flanders (Alicia Vikander) este o eminentă cercetătoare care studiază matematica fenomenelor subacvatice, James More (excelentul James McAvoy) este un inginer hidrolog și spion britanic implicat în lupta contra facțiunilor teroriste din Somalia ale Jihadului. Se întîlnesc pe coasta franceză, înaintea demarării unor acțiuni esențiale pentru cariera fiecăruia. Adîncurile crepusculare pe care Dani le studiază, pe vasul L’Atalante (o reverență a lui Wenders către Jean Vigo), corespund căutării inconștientului colectiv al umanității. În abisurile mării se ating înseși limitele vieții, se spune la un moment dat. Ca structură, primul strat oceanic corespunde oricărei amintiri, inclusiv cea a imersiunii originare a botezului. În zona a doua, cea crepusculară, culorile și luminile dispar. Al treilea nivel este și cel mai important, el include tot nevăzutul, „cealaltă lume din lumea noastră“, toată viața și regenerarea ei („vreau să uităm că e întuneric în lumea noastră“, spune Dani). Pentru James, istoria este de cele mai multe ori un obstacol în fața unei soluții, de aceea singura șansă a omului, în special din zone ale extremelor ca Africa (reprezentată simbolic de personajul doctorului Shadid – Alexander Siddig), este „să îl educi și să îl implici într-o soluție“.
„Submergence încearcă să abordeze tema terorismului într-o manieră serioasă și fără prejudecăți. O parte a problemei a fost creată de propria civilizație (...) și este asociată cu dezechilibrele dintre săraci și bogați. Să declarăm război terorismului în 2001 a fost cel mai bun lucru care putea să li se întîmple grupărilor teroriste, noi am creat cu adevărat un monstru“, spune Wim Wenders despre filmul său. Însă vulnerabilitatea acestuia, ecranizare după romanul omonim al lui J.L. Ledgard, este chiar multipla sa miză, prin îmbinarea disproporționată a multor niveluri inegal construite: film de dragoste, film de spionaj și de acțiune, ambițioasă premisă filozofică, multiculturală, științifică și geostrategică.
