Puternicul Nou Val feminin din indie-ul american

A doua ediție a Festivalului American de Film Independent (27 aprilie – 3 mai) a adus, la București și Arad, o bogată și variată selecție a celor mai bune titluri de gen de peste Ocean. Un suflu proaspăt, relaxat și surprinzător de matur artistic vine dinspre o pleiadă de tinere regizoare (Chloé Zhao și Greta Gerwig au 30 de ani și ceva) care, deși foarte diferite ca stil, tematică, viziune, oferă certitudinea unei noi generații. Kelly Reichardt face parte dintr-o generație mai matură, însă abia cu filmele mai recente, Meek’s Cutoff (2010), Night Moves (2013) și acum Certain Women (2017), și-a conturat o manieră artistică definitorie. (Lista o include obligatoriu și pe regizoarea și scenarista afro-americană Dee Rees (40 ani), al cărei curajos și antirasist Mudbound (2017), distins cu Independent Spirit Robert Altman Award și cu patru nominalizări Oscar la activ, nu a figurat în selecția acestei ediții a festivalului, însă poate fi urmărit pe Netflix, care l-a achiziționat contra unei sume-record de la Sundance Festival. Un caz aparte este o altă afro-americană, Ava DuVernay, care după o carieră inițială solidă în cinema-ul independent, a optat pentru Hollywood).

The Rider (2017), regizat de cineasta americano-chineză Chloé Zhao, este o docudramă al cărei protagonist, interpretat de remarcabilul Brady Jandreau, ficționalizează un caz real. Brady Blackburn, un star rodeo în plină ascensiune, este obligat să-și reconsidere drastic aspirațiile în urma unui grav accident din timpul unui concurs. Un lucru cu atît mai dificil cu cît contextul nu este încurajator: recuperarea lui Brady nu decurge cum ar trebui, dimpotrivă, mama sa a dispărut prematur, are o soră adolescentă cu o dizabilitate psihică și un tată egoist și împătimit de jocurile de noroc, care nu ezită să vîndă calul mult iubit al fiului pentru a-și acoperi datoriile. Nu toate visurile se pot împlini, îi spune un personaj lui Brady, contra-eroul miticului cowboy american. Însă dacă admitem, odată cu Prospero, că sîntem făcuți din aceeași plămadă ca aceea a viselor, atunci și visele ne pot plămădi pe noi, iar prin consubstanțialitatea lor, „capturarea“ altui vis este întotdeauna posibilă. Acuratețea cu care regizoarea folosește docudrama în contrapunct cu o abordare poetică ce îmbină rafinat registrele nocturn-diurn, improvizație-punere în scenă, realism-impresionism, iluzie-deziluzie anunță o voce care va avea multe de spus. Frumusețea elaborată a cadrelor, intuiția spațiilor largi, ampla vibrație cromatică nu au o dimensiune calofilă, ci sînt o condiție intrinsecă a naturii americane, dîndu-i valoarea unui spațiu interior, dar și arhetipal (prin complexul simbol al calului) al protagonistului. Regizoarea, care recunoaște influența unor Wong Kar Wai (vizibilă mai ales în scenele onirice) și Ang Lee, recuperează o direcție a filmului de autor (The Rider a fost distins cu Art Cinema Award la Cannes, în 2017) funcțională și pentru un public mai larg: filmul a fost achiziționat de Sony Pictures, care îl distribuie la nivel global – să sperăm că și în România –, o performanță pentru o producție independentă).

Greta Gerwig, actriță la bază, a realizat, prin debutul său Ladybird (2017), genul de film care place atît publicului (a avut încasări de peste 75 de milioane de dolari la nivel global), cît și criticii. Cu două premii Globul de Aur și cinci nominalizări la Oscar, amuzantul, ludicul și foarte americanul Ladybird o are ca protagonistă pe charismatica Saoirse Ronan în rolul unei adolescente rebele și fragile, cu o voință de fier, care se luptă să depășească propriile limitări, cele ale familiei sale de condiție medie sau ale rigidului sistem educațional influențat de un catolicism fervent, în dificilul context economic, social și politic al Americii de după 11 septembrie. Greta Gerwig, care a folosit elemente din propria biografie, evită mizele ideologice și preferă o abordare cu mult umor, vie și incisivă a poveștii formării lui Christine „Ladybird“ McPherson. Ladybird, servit de o excelentă distribuție, este leitmotivul eroinei moderne care își scrie propriul scenariu de viață, într-un vis american reinterpretat și nuanțat. „Sînt interesată de femei, punct“, recunoaște cineasta, care și-a propus să redea caracterelor feminine locul pe care Cetatea Filmului li-l refuză.

În cele trei narațiuni paralele care compun Certain Women (Premiul pentru cel mai bun film, BFI Londra 2016), aparent nu se întîmplă nimic, însă tocmai această captare sensibilă, cerebrală și în cel mai curat stil cinematografic a anodinului cotidian arată anvergura autoarei. Kelly Reichardt decupează mici felii de viață cu precizia psihologică și delicatețea de filigran a unor maeștri ai prozei scurte ca Alice Munro sau Raymond Carver. Michelle Williams, actrița sa fetiș, este o soție aflată într-un subtil conflict cu soțul pentru atenția fiicei lor adolescente. Lupta pentru a convinge un bătrîn fermier local să le vîndă gresia din curte pentru viitoarea lor casă poate funcționa și ca un cod al înstrăinării celor doi soți. O actriță subtilă și cu un joc interiorizat, Laura Dern, interpretează o avocată care poartă propria luptă cu un client resentimentar în urma unui accident de muncă, un caz aproape imposibil de cîștigat. Enigmatica profesoară de drept Beth Travis (Kristen Stewart) și blajina, dar hotărîta fermieră Sam (Lily Gladstone) compun mica poveste de dragoste ambiguă a două tinere femei, aflate într-o căutare de sine diferit surprinsă. Protagoniștii din Certain Women sînt desigur femei (toate excelent interpretate), din preriile Montanei, însă Kelly Reichardt nu este adepta unui feminism subînțeles. Ea își tratează personajele cu egală atenție și intuiție, ceea ce îi și împrumută filmului o notă foarte personală de autentic uneori absurd, alteori de imprevizibil generat de însuși misterul vieții.