„De fapt, am rescris cu mîna mea ce gîndise Preda“ – interviu cu regizorul Stere GULEA

După 30 de ani de la Moromeții (1987), un film care a intrat în istoria cinematografiei, Stere Gulea se întoarce pe scaunul regizoral cu continuarea poveștii, o ecranizare după volumul al doilea din Moromeții. La TIFF au fost prezentate, în premieră, cîteva secvențe din Moromeții 2. Actorul Horațiu Mălăele este cel care îl joacă acum pe iconicul Ilie Moromete. Echipa filmului a fost prezentă pe scenă, iar interviul de față a fost făcut la Cluj, în timpul festivalului, de reporterul AperiTIFF-ului.

Teatrul războiului, ca ecou, așa, foarte puțin. Într-una din scene, de fapt. După război, prin prezența sovieticilor. Pentru că aproape tot ce se întîmplă e într un sat. Un sat prin care se poate presupune că ar fi putut trece niște trupe rătăcite, dar direcția era alta. Ecourile politice, cîte puteau fi ele într-un sat la vremea respectivă, da, astea există. Ăsta e și motivul pentru care am luat decizia să continui Moromeții. Istoria pe care o cunoșteam, la vîrsta pe care o am, era una comunistă. Cu Moromeții 2 am redescoperit perioada respectivă.

Pînă la urmă, în 1945 are loc congresul de la Yalta. Și ne trezim comuniști din monarhiști.

Da, da, da, dar omul de rînd? Ce știa el? Ecouri, presupuneri. Erau frămîn­tări, veneau unii de pe front care fuseseră instruiți pe-acolo cu ideile comuniste, puneau mîna pe putere, agitatorii comuniști care erau împinși, ridicați, susținuți masiv de propagandă și de trupele sovietice. Omul de rînd ce făcea? Percepea vînzoleala asta, nesiguranța, incertitudinea. Oamenii, cum e Moromete, apucaseră un tip de societate. Desigur, cu ale ei, nu facem acum din ea o chestie luminoasă. Una dintre problemele lui Moromete e atunci cînd i se spune că, dacă mai comentează politica guvernului, or să existe consecințe, și el zice: „Păi, măi, gura omului nu i-o-nchide decît Dumnezeu.“ Iar ăla zice: „Eh, se mai schimbă lucrurile.“

Ăsta e și motivul pentru care ați ales colectivizarea lui Groza, față de colectivizarea ceaușistă?

Da, pentru că am încercat să mă păstrez ca perioadă istorică acolo. Felul în care se termină filmul, el (n.r. – Moromete) refuză să intre-n colectiv. I se întinde hîrtia și el o întoarce așa: „Păi, măi, aici scrie așa că… de bunăvoie.“ I se confiscă tot și-l lasă fără nimic. Colectivizarea începuse deja, dar oamenii uită că ea a început devreme. Mă rog, cu incertitudinile ei. Asta e problema lui Moromete. Și a generației lui. Că nu mai pot vorbi, că pot zice doar ce li se dă voie. Fac doar ce li se dă voie. Poate, pentru cei tineri, asta nu era o problemă.

Credeți că filmele, și cel 1987, și cel de acum, sînt o odă adusă țăranului român?

Cu siguranță. Nu mă feresc să zic asta.

Pentru țăranul român de atunci, de cînd se petrece acțiunea, sau e și pentru țăranul român de acum?

N-au legătură între ei. Din păcate. Ruptura care s-a produs odată cu colectivizarea, încercarea de a reconecta capetele după 50 de ani conduși de o anumită mentalitate, de o anumită atitudine, e nesperată. Era un univers la început. Universul acela s-a destrămat și nu mai poate fi reluat. Bun, din punctul de vedere a cum a evoluat lumea, țăranul n-a mai rămas. S-a industrializat. Că e bine sau nu, asta e cu totul altceva. Atunci ponderea țărănimii era foarte mare. Acum, că eram în întîrziere, e adevărat. Dar, în același timp, societatea rurală, prin sedimentare, istorie, selecție, a avut rigorile ei. Pecetea culturii noastre e a culturii rurale. A creat valori, ceea ce nu s-a întîmplat după aceea. Cu valorile alea se identifică acum națiunea. Cu ce să te identifici după 23 august 1944? E greu.

Credeți că Moromete a rămas relevant ca personaj?

Am și eu percepția mea subiectivă. Nu știu dacă e cel mai bun. Cert este că Moromeții, romanul, a dat un personaj care a intrat în mitologia noastră. Cred că se bucură de o mai mare empatie și simpatie Ilie Moromete decît Ion al Glanetașului, să zicem. Întocmai prin datele lui care nu se limitează la dorința patologică de pămînt. Este inteligent, reflexiv, face dovada că în acea lume era un spectacol inteligența acestui om. Acum, că Preda i-a dat această aură mai strălucitoare decît cea din realitate, nah. Dar dacă te uiți la sedimentele care s-au păstrat din cultura asta rurală, vezi că lucrurile astea nu sînt scorneli. Limbajul lor, felul lor de a fi și a vorbi este spectaculos și interesant. Eu păstrez o afecțiune acestui fel al lor. Îl consider extraordinar de cult, nu numai corect, dar toată culoarea din limbaj nu o mai întîlnești în ziua de azi.

Dar Niculae?

Eu cred că da. E ca puiul care iese la viață.

Dar l-ați transformat, din activist politic, în scriitor.

Da. Început de scriitor. Debutează, dar o încasează. În momentul în care se întoarce să-și continue studiile și intră în lumea presei socialiste. Se nimerește că ăia îl publică, apoi e trimis să facă un reportaj la o manifestație de ziua regelui, că tot vorbeam de greva regală și criza politică, și acolo vede o realitate, iar la cinematograf, după montajul redacției, vede total altceva. Așa o încasează. Nu mai înțelege nimic.

– Moromeţii, 1987, film românesc disponibil pe canlul CINEPUB

Odată cu diferențele astea dintre realități, ca diferențele dintre film și roman, cît credeți că ați pus din dumnevoastră în Moromeții 2 și cît a rămas din Preda?

Cred că am reconstruit traseele și relațiile posibile ale lui Preda. În cenzură, dacă voia să scrie despre lumea aia, despre ce se întîmpla atunci, trebuia să dea obolul, cum se spune. Pe cînd eu cred că nu am falsificat nimic. M-am oprit la o epocă, pentru personaje la fel, trasee pe care le găsești în Viața ca o pradă ori în publicistica lui ca o confirmare, chiar și în volumul 2, în prima parte. De fapt, am rescris cu mîna mea ce gîndise Preda. Trasee pe care Preda le-a imaginat ori le-a trăit.

În care dintre personaje vă regăsiți cel mai mult?

Ilie Moromete, categoric. E un personaj care m-a fascinat și mă fascinează. Vedeți, întîmplarea face că am avut o interpretare cu Victor Rebenciuc și una cu Horațiu Mălăele, care sînt fațete ale aceluiași personaj. Poate fi interpretat și așa. Chiar dacă timpul nu ne-a iertat pe nici unul. Măcar cu Niculae am ținut să fie de 18 ani. Abia terminase liceul. Am vrut să vezi că e necopt, din cum se mișcă, din cum gîndește, din cum vorbește.

Și cum credeți că noua distribuție a revigorat universul atît a lui Preda, cît și al dumneavoastră?

Îmi e greu să vă spun. Ce se întîmplă: în momentul în care ceva ce ai făcut e validat la înălțime, e greu să vii să spui că arăți altceva. În momentul în care am luat decizia, care s-a impus din realitatea biologică, a trebuit să lucrez cu alți oameni. De exemplu, Horațiu Mălăele cred că, așa cum și-a construit personajul cu îndemnul și susținerea mea, face un rol bun, chiar foarte bun. Diferit. Mie îmi apare Ilie Moromete din roman, iar latura pe care o scoate Mălăele îi lipsea lui Moromete în primul film. Acum, el vrea să vadă ce gîndește omul, ce gîndesc ăștilalți.

De ce Moromeții 2, astăzi? Credeți că putem face o paralelă cu România socio-politică din zilele noastre?

Nu vreau să fac comparații din astea forțate sau la botul calului. Dar ce mă uimește în ziua de azi, sigur, sînt lucruri total diferite, dar ce mă surprinde neplăcut e tentația și tendința de a gîndi monomaniac. Ca atunci. A crede că numai așa trebuie, care este de tip totalitar. Adică în momentul în care tu, ca politician, crezi că numai ce oferi tu ca soluție e tot ce se poate, iar realitatea te contrazice, ar trebui să te gîndești pentru cine faci. Pentru oameni? Pentru societate? Poți mulțumi cîțiva oameni cu cîteva mii de lei, dar e asta spre binele societății? Spre mîinele societății? Sau este, de fapt, o ipotecare a viitorului? E o chestie pe care nu o înțeleg. De ce e teama asta a politicianului de a-și revizui treaba argumentînd: Dom’le, atunci cînd am gîndit, cu societatea în gînd, așa am gîndit-o. Societatea e în schimbare, trebuie să ne ajustăm tot timpul. Dar ce avem în vedere? Hai să facem în așa fel încît societatea asta să meargă înainte.

Deci lipsește din reflexivitatea lui…

În momentul în care un om, un țăran – deștept, este adevărat – e întrebat în film de o fată mai dusă puțin, așa: „Ce e cu comitetele astea?“, el răspunde: „Cică vin unii și vor să schimbe lumea.“ Și ea zice: „Păi, și cum vor să o facă?“ El: „Păi, asta e, că nu se știe.“ Așa e omul, lumea, trebuie să fim conștienți de limitele pe care le avem. Sînt tot felul de capcane, dar nimeni nu zice: „Stai, mă, să nu cădem și noi în astea.“ Eu cred că asta lipsește. Nevoia de a spune că și cel de lîngă mine, poate, are și el dreptate.

a consemnat Cosmin POPA

Foto: Vlad Cioplea