Mariţa şi (aproape-)viaţa
● Marița (România, 2017), de Cristi Iftime.
Dacă vrei să te ascunzi în zăpadă, te îmbraci în alb. Detectorul de minciuni este considerat mai aproape de adevăr decît hazardul, însă folosit abil, poate mistifica lejer adevărul. Debutul în lungmetraj al regizorului Cristi Iftime e aidoma unui parfum puternic, are nevoie de timp ca aliat pentru ca toate acordurile sale să se așeze, nota de bază fiind nostalgia, iar cea de vîrf umorul. Un film curat, în tușe discrete, dar sigur articulate, Marița arată mai mult prin ceea ce ascunde, prin ceea ce lasă nerostit tăcerii dintre multele cuvinte rostite pe ecran și dintre savuroasele povești pline de farmec.
Cristi Iftime păstrează asumat anumite influențe ale Noului Val (rigoarea mizanscenei, preferința pentru planul secvență, priza mimetică de realitate, absența aproape totală a fundalului sonor, finalul flou), însă în egală măsură își infuzează debutul cu un umor și o tandrețe intimistă care aduc aminte de filmele Noului Val ceh ale unor Jiri Menzel sau Milos Forman, dar și cu o nostalgie solară a acceptării care, uneori, poate fi numită melancolie. Peste toate plutește discret o langoare cehoviană, acea „vînare de vînt“ în care se rătăcește atît de des viața cînd e confundată cu fericirea, elanul vital cînd e asimilat prezenței.
Pelicula urmărește periplul din ajun de Crăciun al lui Sandu, în decrepita sa Dacie 1300 albă, Marița, alături de unul dintre fiii săi, Costi, pentru o improvizată alăturare la reuniunea de Crăciun, în Bucovina, a unei familii descompuse cu destul de mult timp în urmă. Adrian Titieni flirtează cu un nou trofeu Gopo în rolul bonomului Sandu, acel bărbat veșnic inconștient, veșnic încurcă-lume, ușor ridicol și demodat, pe care nu te poți baza, însă pe care nici nu îl poți urî cu adevărat. Inginerul Sandu (sau Bubu, pentru apropiați) este un om simplu și greoi, dar vital, necenzurat, eliberat de ego și pradă celor mai firești impulsuri, fie ele egoiste sau autiste. Un om pentru care nu există iluzii din simplul motiv că nu ai nevoie de ele atunci cînd „îți place viața“. Madlenele care compun micul univers al lui Sandu se confundă cu o fascinantă nostalgie activă. Nu sînt amintiri alienate și pline de voluptăți literare, în tentativa de recapturare a trecutului, ci compun chiar miezul vieții sale trecute, prezente și viitoare: seducția, colecția de timbre „de mare valoare“, pe care anunță solemn că o va lăsa moștenire celor trei fii și nepotului, vinul bun, țigara, campaniile promoționale, vacanțele pe Litoral, spectacolele cuplului Stela-Arșinel, care nu prea ajung în orășelul său din Ardeal… Dar mai ales fidela și suferinda Marița, cordonul ombilical care leagă această familie acum descompusă, „nefericită în felul ei“, dar fericită tot în felul ei.
Iscusit povestitor (nimic mai natural decît să mănînci pe nerăsuflate 18 ciocolate din primul salariu și apoi să cîștigi la Loto exact suma necesară pentru a o scoate în oraș pe fata pe care o curtezi), captiv în lumea sa, Sandu e cristalin, eteric și ubicuu la fel ca adierea vîntului sau ca ceața prin care străbate serpentinele Tihuței alături de Costi (Alexandru Potocean, într-un rol foarte bun). El încurcă grațios amintirile cu fiii săi Costi, Adi sau Iuli, nu mai știe care dintre ei era în mașină în copilărie într-una din escapadele sale bahice, nici dacă una dintre aventurile sale s-a consumat sau nu în timpul căsătoriei cu mama fiilor săi (excelentă Ana Ciontea, care conturează, în doar cîteva cadre și replici, o prezență puternică; fosta soție mai păstrează încă, inconștient, reflexe de supunere și dragoste față de vechea lume de care s-a desprins de mult, reprezentată metonimic de aceeași Marița). Într-un final scăldat în lumina crudă a zăpezii și a merelor încă neculese în toiul iernii, care lasă alienarea în cercul său închis, ne amintim tot de Cehov: „Iar peste amărăciunile noastre de azi vom arunca o privire încărcată de afecțiune surîzătoare… și ne vom odihni“.
