Noir, amor, alcool
● Charleston de Andrei Crețulescu, România, 2017.
Nu neapărat în ordinea asta. Cînd viața îți dă o subită lovitură sub centură, subterfugii ca tutunul, alcoolul și încremenirea într-o durere mută par o evadare, dar se dovedesc o eroare de perspectivă, ca în Charleston. Timidul, visătorul și manieratul Sebastian (Radu Iacoban) intră în viața egocentricului, sarcasticului și dominatorului Alexandru (Șerban Pavlu) la scurt timp după dispariția în urma unui accident a soției celui din urmă, Ioana (Ana Ularu). Apariția lui Sebastian în calitate de „iubit în ultimele cinci luni, mai mult sau mai puțin“ acutizează sentimentul de nebuloasă a morții bruște a acesteia. În liniile de fugă ale pierderii ei definitive se adună și ceea ce rămăsese nespus sau ascuns în zona gri. Rivali și complici a posteriori, cei doi bărbați diametral opuși sînt fiecare pentru celălalt o concretețe a Ioanei cea mai apropiată de momentul ieșirii ei din scenă. Suficiente motive de lacrimi și gravă reflecție, nu însă și într-o comedie neagră, unde deriziunea subminează în orice clipă marile adevăruri, nuanțînd lecțiile de viață și imprevizibilul lor.
Debutul criticului de film Andrei Crețulescu, Charleston vine oarecum pe o zonă de nișă în cinema-ul autohton: savuroasă comedie pop noir în aceeași măsură în care este și o nostalgică dramă romantică, Charleston se plasează undeva la mijloc între două abordări anterioare, diferite, ale registrului absurdului (în general rar antamat de cineaștii români, fiind un registru destul de dificil de tratat, la care publicul empatizează doar dacă acceptă codul de receptare propus de autor): de la thriller-ul noir, minimalist și autoironic Killing Time de Florin Piersic Jr. la o estetică a absurdului amintind deopotrivă de Buñuel din ultima sa perioadă și de umorul Noului Val ceh din excelentul Visul lui Adalbert al lui Gabriel Achim.
Însă nu faptul că umple o nișă estetică este un argument per se în favoarea lui Charleston, ci atuurile sale incontestabile: premisa provocatoare (nu se întîmplă curent să te trezești la ușă cu un rival de rîsu’-plînsu’ de care habar nu aveai, și e și mai greu de anticipat cum vei reacționa) și farmecul poveștii; faptul că regizorul delimitează de la bun început convenția absurdului, astfel că, în cea mai bună tradiție a oricărei narațiuni de gen, cu cît ilogicul se multiplică, cu atît acesta dă structurii narative propria sa logică; excelenta distribuție, cuplul Șerban Pavlu – Radu Iacoban ca protagoniști complementari, avînd o chimie reală, dar există apariții de calibru și în roluri minore (Gavril Pătru, Adrian Titieni, Dorian Boguță, plus Rodica Lazăr în propriul rol); eleganța vizuală cu care Charleston insuflă dorul de acel București al cartierelor istorice în real pericol din cauza mafiei imobiliare (în film, zona Armenească – Maria Rosetti – Icoanei); o coloană sonoră vibrantă (Noir Désir și Get Well Soon printre alții, dar și muzica originală compusă de Massimiliano Nardulli), umorul în diferite tonalități (de la cel pur negru la sarcasm și chiar sardonic, parodie, persiflare, ironie și autoironie, cinism sau burlesc – ca în excelenta scenă a dansului celor doi), imaginea plastică și rafinată (Barbu Bălășoiu), aerul vintage al decorurilor (minuțioasă și precisă scenografia Mălinei Ionescu), atenția pentru detalii (un neverosimil Fiat 500 roșu, plus un motan fotogenic în lumină filtrată!).
O mențiune specială pentru Radu Iacoban, actor și regizor de teatru cunoscut pe scenele bucureștene, aflat la primul rol principal pe marele ecran. Printr-un joc inteligent și interiorizat, el dă umanitate și candoare unui personaj conceput caricatural încă din scenariu și expus ridicolului (librarul vegetarian din Sulina, pasionat de pescuit sportiv și scrieri SF, dar novice în amor), neîndoios o parodie la adresa clișeului amantului modern.
În egală măsură sînt vizibile și minusurile filmului: ar fi fost de dorit mai multă acuratețe de ansamblu, există scene inutile (cea de la frizerie sau cea a mamei lui Alexandru și a echipei de meșteri) sau redundante (echipa de interlopi implicați în mafia imobiliară), dar și multiple referințe cinefile, doar pentru cunoscători (Alexandru fiind el însuși regizor de film) sau unele tușe/replici/situații puse în cadru de dragul de a epata. Charleston se resimte uneori și ca echilibru dramaturgic: de exemplu, ar fi fost nevoie de o prezență mai activă a prematur dispărutei Ioana (fie și ca fantomă, însă cinema-ul este prin definiție o artă a sugestiei, inclusiv a prezenței in absentia). Nu doar pentru că Ana Ularu e o actriță foarte atipică, pe care e păcat să nu o folosești mai mult dacă tot ai ocazia, ci mai ales pentru că e foarte greu să induci emoție spectatorului pe o durere abstractă, redată prin mult fum de țigară (cu timpii morți aferenți), mult alcool și postura catatonică a lui Șerban Pavlu, altfel un excelent actor de film, cum îl știm. La fel pentru un moment-cheie al filmului. Scena vizitei celor doi la părinții Ioanei (profesioniști ca întotdeauna, Victor Rebengiuc și Ana Ciontea) e incompletă, deși impecabil construită pe același model al teatrului absurd, în care povestea detaliată a morții cîinelui său Beagle este un cod de autoapărare psihanalizabil al tatălui Ioanei, în fața morții fiicei. Incompletă în sensul că durerea părinților e suspect de mută, chiar dacă de la bun început este setat codul disimulării – prin fabulație la tată, prin tăcere la mamă.
Andrei Crețulescu are talent și potențialul de a-l dezvolta, dacă ar elibera filmul de balastul (deopotrivă calofil și cinefil) care îi împiedică creșterea izvorîtă din necesitatea sa internă, nu din cea a autorului său. O capcană care pîndește, de altfel, mulți debutanți.
