Eu sînt statul paralel
● Loving Pablo / Iubindu-l pe Pablo, urîndu-l pe Escobar (Spania-Bulgaria, 2017) de Fernando Léon de Aranoa.
La apariție, în anul 2007, cartea de memorii a fostei vedete de televiziune columbiene Virginia Vallejo, Loving Pablo, hating Escobar, a stîrnit ceva vîlvă, prin prisma faptului că relata povestea sa de dragoste cu una dintre figurile majore ale istoriei sfîrșitului de secol XX, teroristul, traficantul de droguri și politicianul Pablo Escobar. De aici pînă la o mult așteptată ecranizare nu a fost decît un pas, asumată de regizorul spaniol Fernando Léon de Aranoa și de cuplul de staruri, inclusiv în viața personală, Penélope Cruz – Javier Bardem, actorul spaniol fiind și unul dintre producătorii filmului Iubindu-l pe Pablo, urîndu-l pe Escobar.
Ca orizont de așteptare, dragoste e un termen impropriu pentru povestea dintre cei doi. În realitate, a fost o relație pasională atîta vreme cît fiecare a profitat de statutul celuilalt, prin prisma intereselor imediate, așa cum reiese din filmul inspirat de cartea divei anilor ’80. Mai mult, după finalizarea relației, doar hazardul face ca Vallejo să fi supraviețuit unei tentative de lichidare și, în plan psihic, hărțuielii și amenințărilor conaționalilor. Cariera Virginiei (interpretată corect, dar temperamental de Penélope Cruz) este încheiată în momentul în care Escobar devine inamicul public mondial nr. 1, iar ea ajunge chiar să cocheteze cu falimentul. Totul în vreme ce, strict filozofic, din „poeta vieții mele“, devine pentru Escobar „tîrfă“. În final, Vallejo acceptă să colaboreze cu autoritățile și primește azil politic în Statele Unite.
Cu mult timp înainte ca Erdogan, și mai apoi autohtonul Dragnea să denunțe pentru prima oară așa-numitul stat paralel, Escobar a dus lupta politică la nivelul următor și și-a creat propriul stat în stat, fiind primul personaj din istoria recentă care a reușit în mod declarat să impună teroarea și crima ca supremație și dominație în fața instituțiilor statului. Asasinate la comandă contra ministrului Justiției și altor rivali politici (trei dintre cei cinci candidați la președinție în alegerile din 1989), decimarea a jumătate dintre judecătorii Tribunalului Suprem, detonarea unui avion columbian de pasageri, crime de un sadism greu de imaginat. Nimic nu pare a fi fost prea mult pentru psihopatul sedus de drogul puterii, pentru care „democrația se rezumă la bani“. Influența sa malefică a dus Columbia aproape în pragul unui război civil, în momentul în care a oferit populației recompense pentru uciderea reprezentanților Puterii, fie ei polițiști, procurori sau chiar agenți americani. De origini foarte modeste, Escobar devine treptat cel mai bogat criminal din istorie și oferă marii mase a săracilor din țara latino-americană sprijin din banii obținuți prin celebrul cartel de la Medellin, dar și iluzia îmbogățirii rapide prin proliferarea traficului de droguri la scară globală, inclusiv în Statele Unite.
Din dorința de a-l umaniza cu orice chip pe Escobar, Aranoa îi împrumută lui Javier Bardem (altfel un remarcabil actor de film, cu roluri memorabile la activ, în filme ca Mar adentro, Vicky Cristina Barcelona sau No country for old men, printre altele) o abordare caricaturală, voalat sarcastică și la limita grotescului, a personajului său, gustată însă de public, ca dovadă cifrele de box-office. Tocmai vulnerabilitățile sale umane, respectiv dragostea pentru familie și dragostea pentru libertate (!), reprezentată simbolic pe ecran de păsările din colivii pe care Pablo le eliberează cu riscul de a fi capturat în timpul unui asalt concertat asupra lui în selva columbiană, îi atrag și finalul. El este identificat și asasinat în 1993, în urma unei înțelegeri a guvernelor american și columbian cu statul german, care se angajase să ofere azil politic soției și celor doi copii.
Însă Aranoa nu își propune defel să demanteleze, prin puterea cuvîntului, a probelor și a exemplului personal, mecanismele financiare, psihologice sau socio-logice ale răului, precum cartea-document Gomorrah a faimosului scriitor italian Roberto Saviano, aflat sub protecție încă din 2006. Este chiar anul apariției bestseller-ului vîndut în peste un milion de exemplare și care a inspirat extraordinarul film omonim al regizorului Matteo Garrone (distins cu Grand Prix la Cannes în 2008), precum și serialul omonim difuzat de HBO. Dacă, pentru Saviano, „totul are gustul unei bătălii finale“, el chestionînd limitele pînă la care poți deveni în mod lucid și asumat „parte a unui țesut conectiv al vremurilor tale“, prin care „a ști, a înțelege devine o necesitate“, în filmul spaniolului răul este redat statistic: victime, sînge, atentate, mită, teroare, manipulare. Abordarea sa este pur expozitivă, pe alocuri de o violență accentuată (însă discretă față de modelul original), și urmează fidel rețeta hollywoodiană a thriller-elor politice: ritm alert, suspans, evoluție dramatică, filmări spectaculoase, inclusiv din avion. La senzația de punere în scenă comercială contribuie și faptul că filmul este vorbit în limba engleză, răpindu-i din autenticitate. Pelicula are miză în special pentru amatorii de biografii celebre, pentru fanii necondiționați ai cuplului Bardem-Cruz sau cei ai regizorului spaniol, altfel mult mai inspirat și mai personal în precedentul său film, A perfect day.
