Film

Deși cadrul general al Apusului este destul de sumbru, marcat de tarele inerente condiției umane, de la lăcomie, dorința avidă de putere la atracția promiscuității și tenebrelor, filmul degajă o nostalgie solară (soarele negru al melancoliei de ca

Trebuia să dau rolul unui „eu“ mai tînăr, doar că acel eu nu mai exista. Cînd l-am văzut pe Tom Mercier la audiții, a fost ca și cum aș fi dat peste o versiune mai bună a mea din tinerețe. Ar trebui să găsești persoana care să-ți permită s

Viniete din rutina unor muncitori la o fermă, aflați de data aceasta sub controlul unui patron care se ține numai de nedreptăți. Rohrwacher picură informațiile cu zgîrcenie, însă devine destul de repede clar că ceva nu e-n regulă în acel loc: o

Plasat într-un cartier muncitoresc din Anglia anilor ’80, Ray & Liz documentează o rutină familială în care alcoolismul și circul domestic sînt preocupările principale ale unor timpuri ce sta

Ella (Stacy Martin, cunoscută din seria Nymphomaniac de Lars von Trier) este frumoasă, sofisticată, cerebrală și de condiție bună, ea conducînd un local alături de familie. Abel (Tahar Rahim, lansat în rolul protagonistului din capodopera lui

Amanda, acest film de o delicatețe rară, vorbește despre vieți date peste cap – dar și despre reclădire, dar și despre licăririle mici de care ne agățăm în noapte. După cum spuneam, atentatul – această irupere a liniștii – e un subiect la o primă ved

„Fac lucrurile mai bine pentru că eu văd totul ca și cum mă uit la o hartă“, îi spune Lee nepotului său pe mare, cînd Patrick era încă un copil, încercînd chiar să îl convingă că el este omul ideal pentru a-l îndruma pe o insulă. Pe aceeași insulă a durerii se regăsesc însă a

Cine dorește să ia pulsul străzii în Franța zilelor noastre ar trebui să vadă L’époque, debutul lui Matthieu Bareyre. E o Franță necosmetizată, într-un film ce refuză – așa cum o spune criticul Ro-main Lefebvre – să „facă disparitățile să dispară“: rezultă, deci, o frescă a Franței care ocolește atît imaginea unui popor fin-burghez, rafinat-boem, cît și sloganurile de tip declinul-unei-țări care se vehiculează în general pe la noi. Pe de altă parte, Bareyre îmi pare cam prea

Într-o civilizație hiper-inflaționistă a imaginii, redescoperirea funcției cinema-ului de „cameră-stilou“ (cum spunea Alexandre Astruc), care să îi redea forța sa originară, aceea a creației, este o provocare. Desigur, documentarul prin excelență

E meritul lui Peele că își menține filmul mereu imprevizibil, într-o suită de cadre care fug în toate direcțiile: rupturile de tempo nu survin doar prin contrapuncte comice, ci și grație unui neașteptat lirism (trebuie văzut cum un stol de pescăruși – passage obligé pentru o zi tihnită de plajă – poate dintr-odată să trimită la Păsările lui Hitchcock). În spatele acestor giumbușlucuri stilistice, filmul are totuși lucruri serioase pe agendă. Alegerea unui protagonist de culoare poate să treacă d

Regizorul şi scenaristul Jacques Audiard a făcut carieră cu filmele Şi inima mi se opri în loc (8 premii César, Premiul Bafta pentru Cel mai bun film străin), Un profet (Marele Premiu la Cannes), Rugină şi os (Premiul Globul de Aur pentru pentru cea m

Cei doi frați Sisters sînt total complementari: Eli este amabil și sufletist, visează la o fericire domestică și îl veghează din umbră pe Charlie, care este un lider înnăscut, dominator, impulsiv și sălbatic ca stihiile naturii. Frații pornesc, angajați d

Acțiunea din Leto urmărește triunghiul amoros dintre cei doi cîntăreți și soția lui Mike, Natalia. Dar mizele sale depășesc un astfel de intimism duios. Esențial e tocmai acest punct intermediar – punct de cotitură – povestit în film: cînd, simultan

Touch me not surprinde, cu o siguranță regizorală remarcabilă, o astfel de ipostază a crizei sau a slăbirii fiinţei. Este o criză pe care filosoful Gianni Vattimo o atribuia gîndirii slabe, cea care relativizează și face subiectul mai vulnerabil față de obiect. După Vattimo, filozofia tradiţională, în linia doctrinei platoniciene şi a creştinismului, ne impunea să apreciem valorile sigure în detrimentul valorilor relative, esenţa şi nu aparenţa, metafizicul şi nu fizicul, centrul şi nu perif

En liberté ! beneficiază – e al treilea pariu – de pe urma unor actori care știu ce fac. Adèle Haenel în primul rînd, de-a dreptul magnetizantă, confirmînd în rolul lui Yvonne – aici colegă senzuală, aici umăr pe care să plîngi – că e cea mai în formă tînără actriță franceză de azi.

Sinan întruchipează condiția scriitorului care nu are public în primul rînd pentru că nu are nici bani pentru a ajunge la acesta, iar pentru a supraviețui se va dedica probabil unei cariere didactice. Tînărul are totuși un cititor atent, Idris, dependentul disprețuit de fa

Ciro Guerra nu e doar unul dintre principalii artizani ai Noului Val columbian – alături de Oscar Ruiz Navia sau César Augusto Acevedo –, ci, grație succesului înregistrat cu Embrace of the Serpent (2015), probabil și cel mai cunoscut dintre ei. Tipul de cin

The Favourite este inspirat de perioada domniei fragilei regine Anne a Angliei, Scoției și Irlandei, ultimul monarh din dinastia Stuart, aflată în plin război cu francezii pentru teritoriile spaniole. Documentele vremii au atestat existența unei poveș

Motivele care transformă festivalul One World Romania într-un eveniment anual atît de prețios nu lipsesc; pentru mine, cel mai important e acela că, izvorînd simultan dintr o pasiune cinefilă departe de cărările bătătorite, precum și dintr-o dorință de a-și regala publicul (dovadă retrospectivele generoase), OWR reușește să apere o anumită concepție, tot mai rară, despre cinema: un cinema exigent, provocator, întotdeauna capabil să spună ceva relevant despre lumea noastră.

A fi incorect politic poate fi corect politic pentru toate părțile implicate? La această întrebare oferă un răspuns inteligent marele regizor american de culoare Spike Lee, cunoscut pentru cinema-ul său politic exuberant, complex, simultan ironic și

Aducerea în prim-plan a unui personaj trans e o idee la modă în cinema-ul recent, dar unghiul din care debutantul Lukas Dhont alege să o lumineze este diferit de tentativele precedente. În primul rînd, Lara, protagonista din Girl, e o adolescentă care î

Maestru al conflictelor interumane și un puternic arhitect al prezenței pe marele ecran, unul dintre cei mai mari cineaști contemporani, iranianul Asghar Farhadi nu a scăpat de capcana internaționalizării brand-ului său, în Toată lumea știe, un thriller

Dogman e un fel de parabolă despre Bine și Rău tratată în coordonatele uzuale, ironic-grotești, ale italianului Matteo Garrone. Nici plot-ul nu e nou: Garrone mai lucrase cu un material vizibil asemănător încă din 2002, în L’Imbalsamatore, film construit

Balada lui Buster Scruggs, o feerie plină de acuratețe regizorală, inventivitate narativă, umor absurd și măiestrie vizuală. Într-un cuvînt, magie. Compus din șase episoade foarte diferite între ele atît stilistic, cît și ca ton emoțional – și tot atît

Narațiunea propriu-zisă nu e însă din cale-afară de proaspătă. Von Trier nu pare să fie interesat de o deturnare a chestiunii în cauză: Jack este un psihopat dans les règles, amintind de canibalul Jeffrey Dahmer. Cam ca toți criminalii notorii, e guvernat

În timpul invaziei naziste, un tînăr german, Georg, fuge din Parisul asediat, asumîndu-și identitatea unui scriitor german care tocmai s-a sinucis și ale cărui acte de emigrare în Mexic intră în posesia lui. Georg este probabil un evadat evreu d

Roma e un film deopotrivă intimist și maximalist, iar reușita lui Cuarón ține de felul admirabil în care a învestit tensiunea dintre aceste două concepții opuse asupra cinema-ului – ca mijloc de introspecție și ca fereastră către spectacolul lumii. Pe cît de

Dragoste 1. Cîine îl confirmă pe Florin Șerban ca pe un cineast important și (ceea ce nu-i puțin lucru) cu o semnătură personală, care se detașează, alături de alți cîțiva, destul de puțini, din păcate, de grupul destul de consistent al regizorilor români de pluton.

Cold War continuă căutările estetice apăsat calofile inițiate de Pawel Pawlikowski odată cu Ida, în 2013. Ingredientele care au contribuit la succesul acelui film – printre altele, preferința pentru decolmatarea trecutului, tradusă vizual în cadre de tip tab

Protagonistul, inginerul de foraj Petru (Bogdan Dumitrache), află că va deveni tată alături de Laura, un tînăr medic ORL-ist la spitalul dintr-un oraș de provincie nenumit. În această logică de „a fi în rîndul lumii“, în care se simte foarte bine, cum îi va spune mai tîrziu superiorului din multinaționala unde lucrează, care îi propune transferul la București, se derulează debutul filmului. Petru fixează cu un preot (Valeriu Andriuță) viitoarea nuntă, convins și el că „ăsta e rostul omului

Oamenii receptează diferit filmele în funcție de vîrstă, de propriul nivel de educație, de propria lor biografie, de istorie. E foarte complicat. Filmele pe care le fac eu nu sînt neapărat pentru toată lumea. Eu n-am o problemă că cineva din sală se ridică și spune: „Dom’le, mă deranjează că se vorbește urît în film!“ Asta e părerea lor și eu nu am decît s-o respect.

Anumite riscuri, precum acela ca filmul să eșueze într-o galerie de portrete pitorești, iar fiecare proiecție a lui să devină un bun pretext pentru a rîde superior de niște figuri ridicole. Adevărul e că există destule momente amuzante, iar cele mai caraghioase arată anumiți oameni făcînd apel la niște calambururi sau truvaiuri lingvistice absolut originale: cuvîntul stejar ar veni, în fapt, de la „stă jarul“, iar Galileea – de la Galați, orașul românesc.

Filmului i s-au reproșat inadvertențe față de realitate. Cel mai mult se resimte lipsa referinței la ultima etapă de viață, cînd înregistrează adevăratul său testament muzical, „These Are the Days of Our Lives“, de pe ultimul lui album alături de Queen

O femeie disperată – care pare a fi victima unei răpiri – sună la 112, iar dispecerul trebuie să o salveze avînd la îndemînă o cască și un computer. E o premisă de thriller cît se poate de simplă, apropiată mai curînd de cinema-ul comercial – mă gîndesc la The Call,

Lemonade, debutul Ioanei Uricaru, regizoare de film stabilită în Statele Unite de ceva vreme, oscilează permanent, dar controlat, între o imersiune în realitatea optimist-triumfalistă a visului american și lenta, dar sigura pulverizare pe ecran

Schimbarea de direcție a cinema-ului românesc recent ar trebui semnalată mai cu aplomb. Numai anul acesta au intrat în săli patru debuturi care traduc o dorință de înnoire – o înnoire tematică, printr-o preocupare tot mai constantă față de marginali și de minoritățile de orice fel (sexuale, etnice etc.),

Preocuparea mexicanului Carlos Rey­gadas pentru pasiunea oarbă, care mătură totul în cale și seamănă destul de bine cu fatalitatea, este mai veche în filmele sale și constituie una dintre reușitele sale majore ca cineast. În Silent light (2007), iubirea imposibilă a doi membri din sînul unei conservatoare comunități memonite din nordul Mexicului are drept cauzalitate și impuls motor o forță care transcende liberul arbitru.

O afacere de familie e despre cotidianul unor oameni care trăiesc la periferia societății, supraviețuind de pe-o zi pe alta. Cu toate astea, Kore-eda nu e omul care să ilustreze mizeria umană, drama, ci dimpotrivă – filmele sale sînt povestioare umaniste, pline de tandrețe fără să fie naive, luminoase fără să fie utopice. Microuniversul familial, surprins în pluralitatea formelor sale, e preocuparea predilectă a lui Kore-eda; familia este adevăratul personaj principal care îi traversează filmele

Fantomele lui Ismael funcționează mai bine punctual, în micro-universuri de sine stătătoare, după structura film în film, decît în ansamblu. Cel mai reușit astfel de film în film este dinamica relației de cuplu dintre Ismael (interpretat de actorul-fetiș

Era nevoie de un regizor talentat pentru a surprinde atmosfera indicibilă în care se scaldă tinerii lui Murakami, captivi sub zodia nefericită a iluziilor. Adaptarea lui Lee nu numai că redă starea asta cu acuratețe, ci o face bîntuitoare pînă la ultima secundă.

Istoria poate fi reconstituită întotdeauna parțial și imprecis, și procesul de interpretare apare oricum. Iar noțiunea de „adevăr“ e oricum una complicată atunci cînd o discutăm așa, făcînd filozofie de amatori. Să spunem că sînt dintre cei care cred că există un adevăr istoric și că în anumite cazuri poate fi demonstrat destul de bine astfel încît să ne putem baza pe el, chiar dacă nu e un adevăr absolut, ca acela din aritmetică.

Al treilea lungmetraj de ficțiune al regizorului ucrainean Serghei Loznitsa, O creatură delicată, reconfirmă predilecția acestuia pentru marea școală a cinema-ului rus. Sufletul slav are, printr-un impecabil stil clasic, o nouă reprezentare foarte profundă,

Cel de-al treilea lungmetraj al Anei Lungu, intitulat ironic Un prinț și jumătate, spune povestea a trei prieteni însingurați, care locuiesc împreună. Ei sînt interpretați de Iris Spiridon, István Téglás și Marius Manole. Filmul respiră un aer boem, ușor bovaric, iar amestecul de ficțiune și realitate este întărit de decizia regizoarei de a distribui în propriile roluri pe regizorul de teatru Radu Afrim sau pe jurnalista Iulia Popovici. Autoironică, ludică, cu referințe literare interesante, Ana

Avem cîteva premiere pe România: Roll Red Roll, un thriller despre o temă din păcate de mare actualitate politică: cultura violului în liceele americane, Artistul și perversa, o comedie romantică despre iubirea profundă, dublată de BDSM,

Comediile românești despre cercuri restrînse de prieteni sînt pe val. Contribuie foarte mult și performanța actorilor, mai ales a lui Alexandru Papadopol în rolul lui Petru – și probabil că nimeni n-ar fi reușit să întruchipeze mai bine siguranța relaxată a unui profesor, care în scena imediat următoare se dovedește un pămpălău blajin.

Secretul fericirii, debutul în regie al lui Vlad Zamfirescu. Simplu și elegant, cu trei personaje (soțul, soția și cel mai bun prieten al lui) surprinse pe o terasa apartamentului și urmărite cum deraiază de la negocierile isterice și ilare despre niscaiva echangism spre discuții mult mai sumbre. Textul este dramaturgie bună (și da, există și-o piesă de teatru omonimă), regia facilitează admirabil de eficient și mai ales discret o melodramă umană care, din comedie de moravuri, virează spre trage

A devenit aproape un truism să susții că trecutul îți blochează prezentul (nu putem permite ca trecutul să ne strice viața, spune un personaj din Aurora boreală – Luminile nordului, ca într-un manual contemporan de dezvoltare personală), însă ar fi prea simplist să îl negi pur și simplu și să treci senin mai departe. Premisa de la care pleacă ultimul film al reputatei regizoare maghiare Márta Mészáros nu este foarte originală: felul în care individul, rătăcit în meandrel