Un estet umanist: Roberto Minervini
● The other side (Louisiana) (Franța – Italia, 2015) și What you gonna do when the world’s on fire? (Italia – Franța – SUA, 2018), de Roberto Minervini.
Într-o civilizație hiper-inflaționistă a imaginii, redescoperirea funcției cinema-ului de „cameră-stilou“ (cum spunea Alexandre Astruc), care să îi redea forța sa originară, aceea a creației, este o provocare. Desigur, documentarul prin excelență face să coincidă limbajul (camera) cu stilul, însă exemplele cînd miza estetică devine însuși limbajul unui documentar sînt rare.
Unul dintre cei mai interesanți regizori de documentar ai prezentului, Roberto Minervini, a fost invitat special al celei de-a 3-a ediții a American Independent Film Festival, unde a susținut și un masterclass. Italian de origine, dar stabilit de ceva vreme în Statele Unite, cineastul forțează cu obstinație limitele documentarului atît formal, cît și asumat ideologic, radicalitatea fiind o constantă a sa. Pactul politic al filmelor sale vine din importanța pe care o dă prezenței, emoției în stare pură surprinsă la ființa umană, provenită de obicei din categorii marginale, minoritare, contestate sau în general ignorate. Asta fără să romanțeze în vreun fel subiectele narate sau să facă intruzivă camera de filmare, care stabilește totuși o complicitate reală cu eroii.
Ca abordare, Minervini acordă predilecție la ceea ce compatriotul său de geniu, cineastul și scriitorul Pier Paolo Pasolini numea „acel limbaj al prezenței fizice“, cerut de acesta într-un moment istoric în care limbajul verbal era în întregime convențional și sterilizat (tehnicizat), astfel încît „limbajul comportamental dobîndește o importanță decisivă“. Printr-un curios arc peste timp, a cărui ironie transcende deseori epocile istorice, dacă Pasolini se referea, în 1974, la dictatura abia emergentă a culturii de consum, în care el vedea „noul nazism“, Minervini se apleacă acum asupra unei societăți hiper-tehnologizate, ajunsă însă la disoluția propriei definiții prin lipsa de empatie și de măsură. Privirea liberă a camerei lui Minervini în raport cu personajele sale amintește oarecum de minuțiozitatea și intuiția sensibilă cu care Pasolini scruta chipurile oamenilor, privirea, mimica și postura lor, în documentare precum Comizi d’amore (1964), Note despre o Orestiadă africană (1970) sau în capodopera Evanghelia după Matei (1964).
The Other Side (Louisiana) prezintă povestea unui dependent de droguri de mare risc care trăieşte la propriu la marginea societăţii, undeva aproape de mlaştinile Louisianei. Mark Kelley este surprins fără filtre, din imediata apropiere, într-un fel de viețuire mai apropiată de infern decît de viață, în care singurele reminiscențe ale condiției sale umane sînt micile gesturi sau fărîme de existență: sentimentele pentru Lisa, și ea o dependentă, sau pentru fiica lui, grija pentru mama bătrînă și bolnavă, puținul rest de normalitate al existenței sale civile rămasă fără drept de vot. Aceleași mlaștini sînt adăpost și pentru membrii unei grupări paramilitare, convinși că guvernarea lui Obama le răpește libertatea și care se antrenează frenetic, impulsionați de discursuri extremiste. De această dată, cineastul e mai atent la excesele de ură, de fanatism și la nuanțele din limbajul verbal și corporal al luptătorilor din mlaștini. Este un documentar uneori greu de privit, dar cu o intensă încărcătură emoțională.
Într-un alb-negru foarte stilizat se derulează What you gonna do when the world is on fire?, documentarul dedicat revoltelor populației de culoare din vara lui 2017, cînd țara de peste Ocean este zguduită de uciderea a trei afro-americani, și urmărește în paralel trei istorii. O comunitate din New Orleans, în sudul Americii, încearcă să înțeleagă rădăcinile din trecut ale acestor crime, în paralel cu pregătirea de către New Black Panther Party a unui protest masiv. Judy Hill, o lideră informală, vitală și charismatică, fostă dependentă, are un bar unde cîntă alături de alți muzicieni de culoare pe ritmurile Sudului. Titus și Ronaldo sînt doi frați pre-adolescenți care explorează cu bucurie, dar și cu anxietate împrejurimile orașului.
Camera urmărește uneori în buclă, în sens circular, întotdeauna în planuri lungi, atent compuse, personajele, surprinse ca într-un fel de ceremonial continuu, fie că este vorba de protest și revoltă, de act artistic, de amintiri sau de joacă. Documentarul debutează și se încheie, în contrapunct, cu fragmente din fastuosul ceremonial de Mardi Gras al unui grup de indieni americani. Gîndit ca un întreg fluid, cum sînt vasele comunicante, dominat de frica ancestrală față de albi a populației de culoare, filmul se conturează în esență prin relația dintre imagini, ca în operele lui Robert Bresson.
„Cred că există multă intimitate în modul în care i-am filmat, este o intimitate care mi-a fost permisă… căci intimitatea se dezvăluie ca solemnitate a momentului (…). Istoria este împotriva noastră, însă în ciuda istoriei putem să ne luăm de mîini și să mergem înainte“, spune acest cineast care merită văzut. Căci filmele sale, care surprind cu delicatețe esența personajelor, felia lor de adevăr, ne redau încrederea în „sentimentul că viața celorlalți este sacră“, cum spunea același Pasolini. Documentarele sînt disponibile pe platforma Mubi.
