„Violenţa e întotdeauna greu de filmat“ – interviu cu Jacques AUDIARD

Regizorul şi scenaristul Jacques Audiard a făcut carieră cu filmele Şi inima mi se opri în loc (8 premii César, Premiul Bafta pentru Cel mai bun film străin), Un profet (Marele Premiu la Cannes), Rugină şi os (Premiul Globul de Aur pentru pentru cea mai bună actriţă, Marion Cotillard) şi Dheepan (Palme d’Or, 2015). Western ul atipic Fraţii Sisters cu John C. Reilly, Joaquin Phoenix, Jake Gyllenhaal, Riz Ahmed și Rutger Hauer, co-produs de Voodoo Films şi turnat parţial în România, a făcut posibilă lansarea filmului în prezenţa cineastului francez. Fraţii Sisters, adaptare neobişnuită a romanului omonim scris de Patrick deWitt, este plasat în America anului 1850 și urmărește povestea unui căutător de aur urmărit prin deșertul Oregon de doi asasini faimoşi. A doua zi de la lansarea bucureşteană, Jacques Audiard mi-a răspuns cu relaxare şi gentileţe la întrebări.

Atît în filmele Și inima mi se opri în loc (2005), Un profet (2009), cît și în Rugină și os (2012) am observat fascinația pentru personaje amputate fizic sau moral, dar și pentru cei vulnerabili şi marginalizați. Şi recentul Frații Sisters intră, după mine, în aceeași categorie. Cum vă raportați la această tipologie umană?

Aș adăuga și Citind pe buze la filmele menționate de dumneavoastră, dar, după mine, Frații Sisters se desprinde un pic de această tipologie din motive foarte simple: nu am creat eu personajele celor doi frați, Charlie şi Eli, ci prozatorul Patrick deWitt şi, din nou, nu eu am descoperit cartea pe care am acceptat să o ecranizez, ci actorul John C. Reilly. Este o nuanță, dar mi se pare importantă. Revenind la prima parte a întrebării, nu mă trezesc dimineața cu gîndul că voi realiza ceva cu „cei mutilați“. Dar, vă contrazic un pic, nu aș spune „marginalizați“, mă atrag oamenii abătuţi, într-un fel sau altul loviţi de soartă, și poate că, din perspectiva scenariului, vreau să aflu ce vor personajele mele în situația asta. La cîte vieți avem dreptul? Care e prețul pe care trebuie să-l plătească personajele dacă își permit mai multe vieți? Văd acest tip de raport în mai toate filmele mele, așa că, deși nu eu am spus asta, e ca și acum am face mereu același film. Formele și personajele se schimbă, dar temele rămîn aceleași. E ciudat că am vorbit despre asta pentru că am senzaţia că, dacă aș revedea toate filmele mele şi le-aș răsturna, ar fi comedii. Cred că, din punct de vedere dramaturgic, aș transforma în dramă ceea ce ar fi devenit comedie. Am vorbit recent cu un prieten despre o temă americană foarte prezentă în filme, aceea a recăsătoriei, a existenței celeilalte posibilități. Am trăit un tip de experiență, în ce condiții se mai poate trăi același lucru?

Filmul Fraţii Sisters pornește de la un roman scris de autorul canadian Patrick deWitt. Lectura cărţii v-a determinat să o ecranizați sau tentația de a regiza un alt fel de western?

Cartea a apărut și în Franța, la Editura Actes Sud, și poate că, dacă aș fi găsit-o la librarul meu, aș fi găsit-o formidabilă, dar nu m-aș fi gîndit niciodată să o ecranizez. Stilul lui Patrick deWitt este extraordinar și am rîs copios citindu l. Două lucruri au contat: cartea și faptul că mi-a fost propusă de actorul John C. Reilly și de soția lui, Alison Dickey, care e şi producătoare. Brusc asta a făcut posibilă o dorință a mea mai veche, aceea de lucra cu actori americani. Așadar a fost un pic din amîndouă.

La proiecția de gală ați spus că actorii americani v-au părut foarte „pregătiţi“. Actorii francezi ar fi jucat altfel?

Asta am descoperit eu lucrînd cu ei. Sînt mai multe paliere în Europa și există o nuanță, noi sîntem mereu între ambiguitatea termenilor „actor“ și „comediant“. În Franța ne-am obișnuit să vorbim despre o actriță foarte bună, o comediantă foarte bună. Pentru americani, actor înseamnă actor de cinema, este o meserie cu multe cunoștințe, cu practică și formare. Asta, pe de o parte. Pe de altă parte, actorii cu care am lucrat eu fac multe filme, lucrează enorm și fiecare titlu e ca un fel de dosar. Ca să dau un exemplu precis care m-a mirat un pic, v-aş povesti de Jake Gyllenhaal, interpretul lui John Morris în Frații Sisters, care juca pe vremuri pe Broadway. Comunicam cu el pe e-mail direct sau prin asistentul lui, se simțea un fel de mică „industrie de comunicare“. Ei bine, Jake Gyllenhaal îmi punea niște întrebări care m-au uimit, de o precizie incredibilă, la care, să vă spun cinstit, nu puteam răspunde. Erau date și noțiuni de istorie, și atunci am apelat la Michel Bartélémy (designer de producţie, nota red.). „Despre ce vorbește tipul ăsta?“, mă întrebam eu. Într-o zi, tot el m-a întrebat de engleza cultă a Americii anilor 1800, despre cum se vorbea atunci, şi tot Jake a intrat în legătură cu un lingvist de la Universitatea Columbia. Rezultatul a fost că a ajuns pe platoul de filmare cu un scenariu în transcriere fonetică. E felul lor de a lucra, iar eu mă gîndesc că niciodată un actor francez nu mi-ar fi pus aceste întrebări.

Ați scris scenariul împreună cu Thomas Bidegain, acelaşi coscenarist cu care ați lucrat şi la alte două filme, Un profet şi Rugină și os. Cît de mult aţi respectat povestea cărţii?

Mi-a plăcut mult cartea, care nu era deloc străină de cinema și, împreună cu Thomas Bidegain, am văzut în ea ceva cu totul cinematografic. Nu era doar o voce interioară sau o subiectivitate absolută, dar avea o putere și o existență cinematografică foarte pronunțate. Adaptînd destul de fidel cartea lui Patrick deWitt, am adăugat două personaje: la cuplul format din cei doi frați, i-am creat pe ceilalți doi: chimistul jucat de Riz Ahmed şi cercetaşul, Jake Gyllenhaal. Pentru mine, cînd am scris scenariul, a fost esențial să construiesc aceste personaje și să le fac să existe.

Aşadar ați reconstruit mult?

Da, din punctul acesta de vedere am reconstruit foarte mult și asta a însemnat pentru mine o problemă atît înainte, cît și după filmare. Și anume că personajele erau atît de dezvoltate, iar eu mă atașasem atît de mult de acești doi actori „adăugaţi la scenariu“, încît la final au ajuns să fie prea la egalitate cu cei doi frați jucaţi de Joaquin Phoenix şi John C. Reilly. La montaj a trebuit să arbitrez și să tai din ce am filmat.

De ce ați ales să lucraţi cu celebrul director de imagine belgian Benoît Debie?

L-am ales pe Benoît în primul rînd pentru că îmi plac filmele lui Gaspar Noé, şi sîntem și buni prieteni. De ceva vreme mă simt marcat de imaginea filmelor lui, iar particularitatea la el este că e singurul din Europa care pune enorm de multă culoare în ceea ce filmează. Tot el a semnat și imaginea filmului Spring Breakers (Vacanță de primăvară). Benoît colorează sursele de lumină într-un mod foarte tranșant și eu de asta aveam nevoie la western, de o imagine care să nu fie o reminiscență Technicolor, dar care să aibă aerul acela. Rezultatul este ca și cum imaginea ar ilustra povești. L-am ales pe Benoît pur și simplu pentru că nu cred că altcineva ar fi putut face din decor ceva mai îndrăzneț: toate acele nuanțe de roșu sînt ale lui.

Am remarcat că în majoritatea filmelor regizate de dumneavoastră apar scene de violenţă, răfuieli, bătăi adevărate. Care e rolul violenţei?

Fraţii Sisters este o excepție pentru mine, căci violența este foarte stilizată, nu este reală, este cumva aşa cum fac copiii acele „bum, bum“, „pac, pac“, și spun asta pentru că în alte filme realizate de mine, în Deephan, în care violența era prezentă, știam la ce servea ea în firul narativ, acolo era ceva inerent. Nu-mi place însă violența, e întotdeauna greu de filmat, de realizat, e un mare consum în timpul filmării. De ce fac asta? Cred că am un început de răspuns, și anume că foarte adesea, în filme, episoadele violente se regăsesc în același moment al povestirii. Din felul în care sînt făcute filmele, fie ele realiste sau naturaliste, la un moment dat simți că e fals, că intri în altă zonă. Se știe că există momente false pe ecran, dragostea fizică și violența, spre exemplu. Dragostea nu se va arăta niciodată, vedem mereu un cuplu fumînd, după ce face dragoste, nu îl filmezi făcînd asta, altfel devine pornografic. Și mai ştii că pumnul dat nu e, de fapt, pumn sau că glonțul e orb, și dintr odată apare o convenție care va sparge realismul poveștii și îl va pune pe gînduri pe spectator, chiar și pe mine mă derutează. Pînă într-atît încît, în Dheepan, personajul principal trasează o linie în mijlocul orașului și această frontieră este a oamenilor. Dincolo de limită e întrebarea: „Voi, spectatorii, mă veți urma sau nu?“. Asta îmi permite să măsor gradul de ficțiune, de realitate sau de improbabilitate. Aș conchide spunînd că cinematograful e real, e ficţiune, dar nu este adevărat.

Cum ați ajuns să colaborați cu producătorii Tudor Reu și Cristian Mungiu?

Producătorul meu de la compania WhyNot Production, Pascal Caucheteux, lucrează de mai bine de zece ani cu Cristian Mungiu și cu Mobra Films. Sînt confrați de producție: ei sînt mereu acolo cînd avem nevoie de ei, iar noi încercăm să le fim de ajutor cînd putem. I-am văzut filmele lui Cristi Mungiu.

Ați și filmat împreună Frații Sisters?

Din momentul în care am hotărît să nu mai filmăm în Statele Unite și în Canada, am știut că vom filma o parte în România. Am încercat să-l turnăm pe tot aici, dar ne lipseau unele decoruri, rîul, cu toate că am fost în recunoaștere în Carpați, ar fi fost foarte greu să filmăm totul aici. De aceea am împărțit filmul în două, în mod normal trebuia să l turnăm în întregime în România.

a consemnat Roxana CĂLINESCU

Foto: Ionuț Rusu