„Eu am făcut toate job-urile astea“ – interviu cu regizorul Denis CÔTÉ
Denis Côté s-a aflat din nou la Cluj, de data asta în două ipostaze: prima, de regizor al celui mai nou film al său, Poveștile orașelor-fantomă, prezentat în competiția Berlinalei, iar cea de-a doua, de președinte al juriului competiției oficiale de la TIFF din acest an. Am stat de vorbă cu cineastul de origine canadiană despre noul său lungmetraj, dar și despre responsabilitățile sale din cadrul juriului.
Sînteți și critic de film, și practician al filmului. În conferința de presă ați spus că asta vă face să vă înțelegeți rolul de jurat mai bine. Cum lucrați în juriu și cum vă stabiliți prioritățile?
E foarte important să vezi ambele părți ale gardului. Mă duc la multe festivaluri și de cele mai multe ori văd că lumea vede doar partea lor de ogradă – regizorii, criticii, programatorii, toți văd lucrurile doar din punctul lor de vedere, ceea ce e puțin superficial. Și mai întîlnești și jurnaliști care n-au fost niciodată pe platou. Sau regizori cărora nu le pasă de jurnaliști sau cărora le pasă doar cum sînt văzute filmele lor. Eu am făcut toate job-urile astea, ceea ce este un avantaj cînd mergi la festivaluri. E onorant să fii în juriu și e foarte important să nu te iei prea în serios cînd vine rîndul tău să fii în competiție. Regizorii de multe ori zic: sînt sigur că ăluia din juriu nu i-a plăcut filmul și nu o să iau nimic! De ce atîta presiune? E vorba de părerile a doar cinci oameni, nu-i cazul să-ți investești orgoliul în asta.
Sînt privilegiat și că am fost critic de film. E o muncă pe care o respect, spre deosebire de alți regizori care cred că criticii sînt doar niște regizori ratați. Nu sînt de acord cu asta. Lumea înșiră cuvinte despre filme din ce în ce mai rar, mulți nu știu cum să vorbească despre filme – spun doar că un film e bun sau de rahat și-atît. Mie îmi place să aud despre tot felul de aspecte ale filmului, probabil pentru că am fost critic de film.
Alejandro Iñárritu a spus la Cannes anul ăsta, cînd a fost președintele juriului mare, că nu juriul judecă filmul, ci timpul, care decide care sînt filmele cu valoare reală. E un clișeu, după părerea mea, dar are vreo legătură cu felul în care luați deciziile ca jurat?
Niciodată nu știi de ce sînt jurații acolo. Odată eram într-un juriu de trei persoane la Minsk, și ceilalți doi jurați au zis că le au plăcut toate filmele și să iau eu decizia. Am zis: am venit aici din Canada, stau opt zile, mă uit la 14 filme, putem măcar să vorbim despre ele? Ăsta e genul de lucruri care trebuie evitate. Uneori jurații sînt prieteni cu selecționerul, cu festivalul. Din cauza asta nu iau lucrurile prea în serios ca jurat. Așa că atunci cînd văd un regizor că se bucură prea tare de un premiu, zic: „Mai ușor…“
Dar afirmația asta e și puțin cinică. La conferința de presă discutau unii despre cît de ridicole sînt premiile, dar de fapt sînt și necesare. Nu pentru că stabilesc cine e mai bun, ci pentru că te ajută să avansezi în industrie, să capeți finanțare pentru următorul proiect. Eu, de exemplu, cu selecția din competiția Berlinalei și nominalizarea la zece premii în Québec pentru ultimul film – chiar dacă nu-mi pasă dacă cîștig sau nu, știu că simpla selecție face bine următorului meu proiect.
Unii nu sînt deloc de acord cu ideea de competiție și sînt festivaluri ca acela de la Viena care pur și simplu o refuză. Unde vă poziționați în acestă dezbatere?
Da, și acela e probabil unul dintre cele mai bune festivaluri. Dar să vorbim despre TIFF. E cel mai mare festival de film din România și trebuie să-și clădească reputația an de an. Cum faci asta? Păi, întîi faci o competiție, și vrei să ai cea mai prestigioasă competiție, cu cel mai prestigios juriu. E mai mult pentru festival decît pentru ceilalți sau pentru filme. Nu vreau să par cinic, dar trebuie o competiție – numai să nu o iei prea în serios.
Să vorbim despre Poveștile orașelor-fantomă. Cum v-a venit ideea? E diferită de munca din trecut, în sensul că abordează tematica filmelor de gen – și o și deconstruiește.
E al 11-lea film al meu în 13 ani, așa că nu mai am acel sentiment urgent că trebuie să fac film. Cînd pornești la drum ca regizor, vrei să schimbi lumea, să o distrugi, să faci revoluție. Dacă faci un film pe an, nu mai ai același sentiment al urgenței. Așa că pentru filmul ăsta am folosit trei puncte de intrare. Întîi, multă lume făcea glume că va trebui să fac un film horror pînă la urmă, că eram enciclopedie ambulantă de filme de groază cînd eram mai tînăr.
Unele filme, ca Vic și Flo au văzut un urs, au multă violență, deci am avut asta mult în cap. Apoi, cineva mi-a dat o carte, Répertoire des Villes Disparues de Laurence Olivier, și m-am gîndit că e fascinantă, o carte poetică fără structură narativă sau poveste. O scînteie. Am sunat autoarea și am întrebat-o dacă pot să folosesc scînteia, chiar dacă păstrez doar cinci la sută din ea. A fost onorată și a acceptat. Apoi, punctul principal de pornire a fost migrația în Canada: lume care vine din America folosind un anume punct de intrare în Québec, un drum îngust. În trei-patru luni, în jur de patru mii de oameni au folosit acel punct de intrare ca să ceară azil.
Asta e după Trump, nu?
Da, sigur. Deci asta era acum doi-trei ani. Patru mii nu e mult, nu e ca în Europa (rîde), dar localnicii au intrat în panică. M-am uitat la asta și mi-am zis că vreau să fac un film despre xenofobia de zi cu zi, despre frica de schimbare, frica de orice e diferit. Am îmbinat aceste trei elemente în ceea ce vedeți pe ecran. Sînt și elemente supranaturale, dar nu e un film cu zombi. Îmi place să mă joc cu tropii, dar nu explicit. Mă joc cu genul și încerc să găsesc un echilibru între cele zece personaje din poveste. Simt că filmul ăsta are toate celelalte filme ale mele în el, dar mulți văd lucrurile altfel, ceea ce mă măgulește, că înseamnă că nu mă repet.
Cu riscul de a fi evident, tema filmului e întîi moartea, cu un motiv secundar – alteritatea. Sînt multe personaje care reacționează la moarte din poziții diferite: de aproape, de departe, în gînd, abstract. Mie mi se pare că este despre conștiința propriei mortalități.
Mi-ar plăcea să zic că filmul e mai degrabă despre viață. Dacă ar fi fost despre moarte, aș fi pus mai mult accentul pe cum se comportă și cum arată morții. În filmul meu, zombi sînt doar o idee despre moarte. Pentru mine, ei sînt amintirea acelor oameni, o amintire care îți șoptește la ureche: amintește-ți ce poți, amintește-ți de teritoriul tău, altfel venim să-l luăm înapoi. Am crezut că e mai poetic să mă concentrez pe cei în viață și să las morții deoparte, în colț. Fiecare dintre cele zece personaje are unghiul lui. Cuplul de bătrîni care opun rezistență la schimbare și vin cu partea de comedie. Cuplul tînăr la restaurant, care se chinuie să pornească o afacere într-un loc mort. Familia Dube, care este în doliu. Și primarul, care trebuie să țină totul sub control. Fiecare are altă perspectivă asupra enigmei din film. Dar uneori după proiecție, la discuții, vreau să spun publicului ceva ce nu e explicit în film, dar e distraciv. Cred că filmul este despre Québec: opt milioane de vorbitori de franceză înconjurați de 30 de milioane de canadieni de limbă engleză și de încă 400 de alte milioane de americani! Sîntem un mic sat care încearcă să supraviețuiască în mijlocul continentului nord-american, la grămadă, unul lîngă altul, cu regulile și aroganța noastră. Și dacă ieși din acest mic cerc, te simți foarte mic și ți-e frică de tot: de schimbare, de străini. Scena cu femeia care poartă hijab spune tot: nu e rasism pe față, dar… Asta îmi place cel mai mult la filmul ăsta: nu e doar un film de gen, e despre Québec și despre dispariția acestui sat mic. De aceea filmul e înțeles în Coreea sau aici – e conectat la realitățile sociale.
a consemnat Flavia DIMA
(textul a apărut inițial în revista festivalului, AperiTIFF)
