Istoria, la roșu

●  Aurora Borealis – Északi fény / Aurora boreală – Luminile nordului (Ungaria 2017), de Márta Mészáros. 

A devenit aproape un truism să susții că trecutul îți blochează prezentul (nu putem permite ca trecutul să ne strice viața, spune un personaj din Aurora boreală – Luminile nordului, ca într-un manual contemporan de dezvoltare personală), însă ar fi prea simplist să îl negi pur și simplu și să treci senin mai departe. Premisa de la care pleacă ultimul film al reputatei regizoare maghiare Márta Mészáros nu este foarte originală: felul în care individul, rătăcit în meandrele unei istorii la care un om obișnuit este mai mult martor, la scara sa umilă, suportă efectele acesteia, care îi schimbă destinul. O temă pe care octogenara Márta Mészáros a tratat-o de nenumărate ori în prolifica sa carieră, și nu poți să nu te întrebi ce ar putea spune în plus sau altfel în noul său film, deși pe parcurs afli o motivație nu tocmai de neglijat (războiul nu se termină niciodată, spune un personaj principal). Într-o istorie contemporană atît de divizată, cu profunde mutații în mentalități, ce relevanță ar mai avea încă o incursiune/recuperare simbolică a traumelor produse de cel mai grav război al secolului 20 și de perioada imediat următoare (în film, regimul de dominație stalinist în țările est-europene)?

Însă cineasta contracarează acest risc al locurilor comune prin apetența, manifestată în mai toate filmele sale importante, de a surprinde rolul intuitiv, aproape ritualic, pe care femeia îl joacă la scara istoriei brute. Deși conceptual înțelege mai degrabă micro-istoria (față de bărbat, care rescrie și dirijează macro-istoria), femeia din filmele Mártei Mészáros are puterea cosmică a accesului la maternitate și la celula familiei, al cărei întemeietor și păstrător este, dar este și o prietenă adevărată, complicitatea dintre femei fiind un alt leitmotiv al filmelor ei. Moderat feministă, în mai toate filmele sale importante regizoarea a onorat portretele unor femei puternice, fie că e vorba de simple muncitoare, ca în Adopțiune (1975) sau de intelectuale, ca cineasta din Jurnal pentru copiii mei (1984) – în mare parte un film autobiografic, sau filozoafa Edith Stein, interpretată de Maia Morgenstern în A șaptea încăpere (1996). Această relație privilegiată cu sensibilitatea feminină se regăsește în jocul foarte bun al tuturor actrițelor acestui film, în special „marea doamnă“ a filmului maghiar, Mari Töröcsik, în rolul Mariei la bătrînețe, și frumoasa și talentata Franciska Töröcsik, interpreta Mariei în tinerețe. Recuperea episoadelor dureroase ale trecutului este necesară, cu toate riscurile pentru starea noastră de confort psihic și moral, și este de preferat incertitudinii de a nu ști cine ești cu adevărat, este concluzia la care ajunge avocata de succes Olga Kunz (Ildikó Tóth), după o serie de evenimente misterioase în care începe să se îndoiască profund că tatăl ei este cu adevărat fostul soț al mamei ei, Maria, aflată acum în comă. Olga a reușit în viață, are o carieră strălucită în Viena și o relație modernă și liberă cu soțul său portughez Antonio, dar și cu fiul student Robert, căruia îi plătește studiile nu tocmai modice, deși acesta îndrăznește să îi reproșeze că „nu înfruntă lucrurile“. Însă, ca într-un thriller hollywoodian, nimic nu este ceea ce pare…

În plan formal, regizoarea mizează pe estetismul cadrelor, pe o mînă sigură, clasică – deși uneori calofilă – în felul în care construiește momentele dramatice, pe vibrante culori tomnatice, albăstrui sau solare în secvențele care reînvie trecutul (Aurora boreală – Luminile nordului este un spectacol de culori), pe un erotism discret, care aduce elogiu vieții și corpului. Filmul se dezvoltă ca o pledoarie asumată, chiar dacă uneori stridentă, pentru dreptul de a ne cunoaște în mod real rădăcinile și istoria personală. Pe alocuri însă, sedus de propriul său pariu ideologic, Aurora boreală – Luminile nordului devine îngreunat de îngroșări teziste (spre exemplu, eroismul bravului popor maghiar în lupta cu mojicul soldat sovietic sau insensibilitatea femeilor-comisar sovietice în fața tainei maternității femeii maghiare și, prin extensie, a celei ariene). Un plus care dă greutate peliculei este modul în care hazardul își are propriul rol în viața individului, chiar dacă uneori un rol foarte ironic. Un fel de a spune că haosul are propriul său drept la umor, mai mult sau mai puțin gustat și înțeles de cel care se confruntă cu el.