Film

Les misérables a reabilitat un gen cinematografic oarecum desuet la momentul premierei sale (2012), deschizînd chiar o modă.

O capodoperă pre-decembristă ținînd piept potopului sonor-vizual orchestrat de Netflix pentru a-ți spăla mințile.

Cînd nu-i mai dăm timp, nici timpul nu mai are răbdare cu noi. Totul acum se simte altfel.

Grația filmului stă exact în aceste schimbări bruște de scară, în care toată greutatea lumii pare că tabără pe umerii băiatului.

Netflix difuzează Să nu ucizi, convingătorul debut al tinerilor cineaști Gabi Virginia Șarga și Cătălin Rotaru, inspirat de scandalul diluării dezinfectanților Hexi Pharma de acum cîțiva ani.

Bazat pe un scurtmetraj din 2009, filmul trece în revistă numeroase realități ale Dakarului contemporan – de la condițiile precare de muncă la migrația clandestină spre Europa, care pune în primejdie viețile atîtor oameni.

Pot sentimentele prinde formă și chiar un parfum propriu, așa cum visează marii parfumieri ai lumii? Pot temerile și vinovăția prinde un contur anume? Cît putem oare controla necunoscutul?

„Ivana cea Groaznică” confirmă talentul regizoral al Ivanei Mladenovic – precum și dorința sa de a se îndepărta de formula adesea crispată a filmelor Noului Val Românesc.

Oare valurile de indignare iscate în rîndurile populației au reușit să spele ceva din putregaiul „sistemului“?

Personajele fraților Safdie, haotice, tembele și imprevizibile, sînt deseori surprinse într-un carusel al emoțiilor și întîmplărilor foarte dependent de hazard, în care își forțează permanent limitele norocului.

Radu Jude își continuă excavațiile prin trecutul românesc, urmărind să acorde o voce oamenilor terfeliți de tăvălugul istoric.

Ca și în aclamatul său debut, filmul independent Lady Bird, tînăra regizoare americană Greta Gerwig se dedică cu voluptate portretului unei femei independente, ambițioase și charismatice, un alter ego al scriitoarei Louisa May Alcott.

Dolan, încă fascinat de pornirile explozive ale tînărului care a fost odată, și-a pus acum gluga pe cap și s-a pierdut prin peisaj, într-un colț de cadru.

Este un film de actorie, care pune în valoare anvergura protagoniștilor și chimia dintre ei, dar și rolurile secundare.

Probabil că modul în care Ly netezește asperitățile îi va aduce un plus de spectatori, dar rețeta filmului, plină de cîrlige scenaristice simplificatoare care închid rotund, într-o poveste tipică și pe alocuri dulceagă, împiedică apariția oricărei forme radicale care să se potrivească cu conținutul fierbinte.

Claire Denis s-a impus dintotdeauna ca regizor prin mîna sigură cu care orchestrează atmosfera unui film și sensurile acestuia.

Unii văd în Elia Suleiman un „palestinian vesel“ cu filme lejere și neproblematice. Cel mai recent film al său, It Must Be Heaven, care deschide în forță anul nostru cinematografic, demonstrează exact contrariul.

„Zavera” bifează tot rețetarul de bază al NCR-ului: filmul este despre un bărbat nevoit să se confrunte cu moartea subită a prietenului său cel mai bun – care era și șeful lui.

Benni suferă de o agresivitate ieșită de sub orice control, de o natură aproape demonică, de o perversitate absolută, ce pare mereu la pîndă în spatele surîsului ei luminos și al privirii de o candoare netrucată.

„Timebox” degajă o senzație de necesitate, de document smuls din miezul lucrurilor, mai ales în secvențele care înregistrează traseul birocratic sîcîitor al lui Ioan Agapi: deși lucrurile din apartament par nemișcate, rămase în aceeași poziție de ani buni, la un moment dat camera surprinde începerea lucrărilor de renovare a fațadei imobilului istoric în care mai locuiește doar Agapi, semn că autoritățile nu stau la discuții.

Il traditore, cel mai recent film al italianului Marco Bellocchio, inspirat de istoria reală a lui Tommaso Brusetta, cel care a provocat căderea grupării Cosei Nostra acum 30 de ani, propune o abordare inovatoare a filmelor despre mafioți.

E interesant cum El reino nu propune nici o soluție de izbăvire: toate șiretlicurile lui Manuel – ba să-și acopere urmele, ba să își denunțe șefii de partid, ba să-i spioneze cu un reportofon ascuns în buzunarul sacoului – sînt simple cîrpeli, planuri născute din impulsuri de moment, găselnițe lașe care eșuează una după alta.

Un dramaturg umanist și tandru, deghizat într-un mare cineast al contemporaneității, este suedezul Roy Andersson, în a cărui cea mai recentă creație, About endlessness, pare să nu se întîmple mai nimic. Această peliculă care cochetează atît de discret cu tristețea metafizică și austeră a vieții mărunte, anodine, care îți scapă tot timpul din palmă, pare mai degrabă, la nivel formal, un colaj de scene cu diverse personaje surprinse aleatoriu, între care nu există vreo legătură cu excepția poverii

În Parazit, cei patru membri ai unei familii sărace se infiltrează, prin subterfugii prea suculente pentru a le detalia aici, în viața unei familii super-bogate: scapă de meditatorul la engleză, de șoferul tatălui, de bonă – și le iau locul. Parabola lui Bong Joon-ho, nervoasă și lucidă, vorbește pe șleau despre lumea de azi: o lume dezbinată și antagonică, în mijlocul căreia se cască hăul tot mai adînc dintre privilegiați și deposedați.

Filmele lui Malick nu au un decupaj fix, ele se formează pe platoul de filmare ca un work in progress, ca o căutare privilegiată, inițiatică, aș spune, atît pentru cineast, cît și pentru actori și echipa tehnică. Personal, cred că semnătura autorului vine din acele cadre lungi, aparent superflue sau poate calofile, care în alte filme ar cădea la montaj sau ar fi doar momente d

Latura mea irațională, cea care ține de nebunie, m-a determinat să regizez epilogul pentru Un homme et une femme. Producătorii îmi spuneau că e o aiureală, la fel și actorii, toți mi-

Pedro Almodóvar nu mai are nimic de demonstrat: manierisme, cascadorii stilistice, flexări de mușchi – toate sînt dincolo de Dolor y gloria, ultimul său film. I-a rămas însă aceeași plăcer

Arthur, acel loser absolut, atît este de insignifiant încît nici măcar nu te mai obosești să îl privești cînd treci pe lîngă el, este disprețuit de semeni, bătut și umilit chiar și de copii, altfel prietenii clovnilor. Colegii săi îl consideră un ciudat și îi

Nu e un secret, SF-urile despre spațiul cosmic sînt din nou la modă. Nici nu e greu de înțeles de ce: lipsa sunetului, peisajul întins la infinit, singurătatea cvasi-obligatorie care favorizează introspecția – toate fac din cosmos un teren de joacă

Emigrant Blues este lipsit de o viziune umanistă necesară în situația dată, preferînd în schimb o abordare clinică, distantă, securizantă. Subiecții filmului rămîn o masă indistinctă de corpuri comasate într-un autocar, atunci cînd nu

Faptul că majoritatea festivalurilor internaționale de referință includ documentare în programele lor competitive – dedicate inițial filmelor de ficțiune – arată cum percepția asupra acestui gen cinematografic s-a modificat radical. Documentarele de

Tot despre vise („Trăim puțin, vedem puțin, știm puțin; măcar să visăm“, cum ar spune Orhan Pamuk) este vorba și în producția spaniolă Buñuel in the Labyrinth of the Turtles / Buñuel în labirintul țestoaselor (2018). În regia lui Salvador Simó și c

Pentru un film intimist, preocupat de fluxurile discrete care trec dinspre un membru al cuplului spre celălalt, Monștri. are multe de spus despre societate: la radio, o știre anunță (timing perfect!) referendumul despre „familia tradițională“, iar un alt post transmite o slujbă religioasă. Branșat la pătura socială a tinerilor frumoși și liberi (Dana și Arthur n au dificultăți materiale, grijile lor sînt de altă natură), filmul își pierde total acuitatea cînd intră în contact cu ceilalți, văzuți

Această familie impetuoasă, în perpetuă efervescență într-o casă care pare să se clatine din toate încheieturile, este simultan comică, haotică și nostalgică. O nostalgie de final de vară, în care fiul cel mare, adolescentul Fernando, va pleca în Germania pentru a juca într-o echipă profesionistă de handbal, Klaus va renunța la afacerea cu o librărie demarînd un business turistic contra sumei pe care o va obține printr-un sacrifiu personal (vînzarea modestei case de vacanță a famili

Cu Vlad Ivanov am lucrat și trebuia să mai lucrăm și la alte filme. Știu că odată chiar am vorbit să se documenteze pentru un rol. Eram sigur că-l fac. Ei bine, nu l-am mai făcut. Pentru La Gomera am decis destul de repede că Vlad va juca rolul principal. Deci am scris cu el în minte și cu personajul lui din Polițist, adjectiv. Nu are rost să mai zic eu acum cît de bun actor este Vlad, dar acest rol n-a fost ușor deloc; a venit la o groază de probe pentru celelalte roluri, în parte pentru că, ev

La Gomera schimbă atît de brutal regulile jocului – reguli pe care, într-o oarecare măsură, Porumboiu însuși le-a fixat cu primele lui lungmetraje –, încît nu încape îndoială că demersul cineastului capătă aproape de la sine o componentă autoreflexivă; cu alte cuvinte, Porumboiu e perfect conștient de prăpastia care se cască între filmul său și realizările-far ale Noului Val. Plot-ul filmului – o escrocherie complicată în care toți cei implicați, de la polițistul Cristi (Vlad Ivanov) la pr

Quentin-fostul-copil-teribil al deceniului 9 își permite celebra sa semnătură: în cea mai bună dintre lumile posibile, subiectivitatea sa de mare artist își asumă să altereze faptul istoric și să ne propună propria versiune solară, a legii compens

Tot între titlurile reușite se numără și Knife+Heart (r. Yann Gonzalez), un hibrid de dramă LGBT și slasher movie. Vanessa Paradis joacă o regizoare de comedii porno gay care își vede actorii căsăpiți treptat de un criminal în serie care nu tol

L’Enfant secret are cultul său binemeritat de „film post-Mai 68“, la concurență cu La Maman et la Putain al lui Jean Eustache, care – logoreic, risipitor – este, vorba aceluiași Serge Daney, exact la fel, doar că pe dos. Într-un fel, descriind fără iluzii refluxul, scăderea entuziasmului și reprimarea violentă a luptei prin electroșoc, L’Enfant secret este filmul garrelian cel mai ancorat în timpul său – și cea mai amară constatare despre acea generație pierdută din cîte au existat. Aceste idei

„Să nu îți ferești niciodată privirea“, îi spune Elisabeth May, ca un fel de testament, nepotului ei Kurt, în momentul în care este ridicată de medicii Reich-ului pentru schizofrenie, în fapt

Oamenii erau întrebați dacă li se pare justificat violul în anumite circumstanțe: dacă victima consumă alcool, dacă se duce de bunăvoie la agresor în apartament, dacă victima nu spune un „nu“ hotărît, dacă se îmbracă provocator. În Europa, în medie, oamenii au răspuns în proporție de 30% că violul ar fi justificat în asemenea situații, iar România era pe primu

„Ceau, Cinema!“ e un festival prietenos și dichisit, care aduce – preț de cîteva zile – o altă briză în Timișoara încinsă. La „Ceau“ se ia micul dejun – compus din pepene și suc natural de pepene – alături de membrii ju

„Șamanul a pus ochii pe vioară“, cînta Bob Dylan, el însuși un șaman al timpurilor noi, în timpul Rolling Thunder Revue, numele unui turneu surprinzător pe care ultimul trubadur modern l-a întreprins între octombrie 1975 și mai 1976, într-o

Tonalitatea filmului refuză atît idilismul rural, cît și compromisul politic: fără ca secvențele filmului să fie înverșunate, ele dau totuși seama de felul proverbial în care țăranul vremii se descurcă

Traiectoria lui Celeste, devenită un adulat pop star glam, intră într-un vîrtej periculos asemenea unui montagne russe fatidic cînd, ajunsă pe culmile carierei, diva pare irezistibil atrasă de tenebrele autodistructivății și de povara vremuri

Mănușa de aur rulează în cinematografe din 21 iunie.

Ironia plină de un umor crud cu care Yoav satirizează propensiunea spre război a țării sale de origine și apetitul ei pentru autovictimizare, improvizînd o tragere la țintă pe ritm de Edith Piaf sau asistînd siderat la acțiunile mai mult sau mai puțin ortodoxe ale conaționalilor săi în solemne costume negre la Paris, amintește de abordarea unui film important al anului trecut, Foxtrot, al unui alt israelian, Samuel Maoz. Punerea în abis prin derizoriu ca metodă de chestionare a latur

Ryûsuke Hamaguchi (n. 1978) este probabil cel mai important regizor asiatic contemporan despre care nu s-a auzit nimic la noi în țară. În fond, nici nu e de mirare, dacă pînă și în Franța, țara care de obicei setează trend-urile, procesul de îns

Regia de film este și ea o călătorie. Abia cînd termin un film îi înțeleg cu adevărat scopul. Este și o călătorie a mea, a regizorului, care se naște chiar în timpul procesului de filmare. Mesajul, esența, unghiurile filmului, sensul său precis se