„E greu să dovedești un viol, o hărțuire“ – interviu cu Radu DRAGOMIR

Regizorul Radu Dragomir debutează în lungmetraj cu un film curajos: Mo a pornit de la un caz real de abuz de putere și agresiune sexuală, cu cîțiva ani înainte de apariția #MeToo. Deși statisticile violenţei domestice ne plasează în continuare pe locuri fruntaşe în Europa, violurile rămîn nedeclarate destul de des şi de multe ori agresorul scapă ieftin, în România fenomenul #MeToo n-a făcut prea multă vîlvă decît la momentul respectiv, la sfîrșitul anului 2017. Presiunea publică a dus, în iulie 2018, la votarea unei legi care amendează hărțuirea sexuală și pe cea psihologică. Prilej bun pentru dezbateri, așadar, pe marginea acestui film, cu două personaje feminine în prim-plan – Dana Rogoz și Mădălina Craiu în rolul studentelor –, și Răzvan Vasilescu drept profesor. Am discutat cu Radu Dragomir după ce Mo a fost prezentat în cadrul Zilelor Filmului Românesc la TIFF, filmul urmînd să aibă premiera pe 4 octombrie.

Dumneavoastră ați fost și scenaristul filmului. Cum a pornit totul?

Încerc să fac acest film de mai multă vreme, de prin 2015. A pornit de la o știre, de la un profesor de la Facultatea de Ştiinţe Economice, chiar din Cluj. Avea o cameră la cămin pe care o ținea pentru sine, cu șpagă la administrator, și își ducea toate studentele acolo cu pretextul de meditații pentru a mări nota sau a trece examenul. Au fost vreo 11 fete care au depus plîngere împotriva lui, iar ultima l-a filmat cu telefonul, acolo s-a spart buba. El apare în cadru plimbîndu-se și țipînd la ea, „Ce, nu știai pentru ce vii?“, exact replicile din film. De la asta am plecat.

Cînd am terminat scenariul, l-am dat unor oameni din industrie să-l citească, iar unul dintre ei, un personaj important, mi-a spus: „Tu n-ai aici un subiect, e zero. Din moment ce tîmpitele alea se duc la el în casă, era normal să li se întîmple asta.“ Atunci mi-am dat seama că eu chiar trebuie să fac filmul. Dacă el îmi spune asta, atunci chiar merită.

Mai ales că-n Statele Unite, chiar din industria filmului a pornit mișcarea #MeToo.

Exact. După aceea, s-a mai modificat scenariul pe parcurs, l-am citit cu actorii. La început, personajul masculin e grotesc, în vreme ce Răzvan Vasilescu e șarmant, nu mai seamănă cu originalul.

Nu e modelul „clasic“ de prădător.

Am vrut să fac un personaj atrăgător, astfel încît să nu știi pînă la sfîrșit ce se va întîmpla, Mo chiar se poate îndrăgosti de el, ea fiind într-un moment foarte vulnerabil al vieții. Am dat de o statistică foarte importantă care mi-a schimbat scenariul, care era inițial mult mai agresiv. A fost un studiu făcut la nivelul Uniunii Europene, în care oamenii erau întrebați dacă li se pare justificat violul în anumite circumstanțe: dacă victima consumă alcool, dacă se duce de bunăvoie la agresor în apartament, dacă victima nu spune un „nu“ hotărît, dacă se îmbracă provocator. În Europa, în medie, oamenii au răspuns în proporție de 30% că violul ar fi justificat în asemenea situații, iar România era pe primul loc, cu 55%. Pe locul 2 – Bulgaria, apoi Ungaria, aici e nucleul. Asta m-a făcut să mă gîndesc să fac filmul exact la limita asta, fata să bea alcool, să se ducă cu el de mînă în cameră… În mintea mea, ideal ar fi ca acești 55% care au răspuns „da“ să vadă filmul și să-și spună: „Stai așa, că am greșit“. Ideal, sigur, deși sînt conștient că n-o să se întîmple asta. Dar ar fi extraordinar ca măcar unii dintre cei care au văzut filmul să-și schimbe opinia.

Am tot găsit știri pe subiectul ăsta, a fost un alt caz acum cîțiva ani: la Vaslui, șapte tipi au violat o fată, trebuiau băgați la pușcărie. Iar părinții acelor băieți au depus contestații, o mamă a făcut un blog pentru a-i lua apărarea, spuneau: „Cum se poate așa ceva, cinci ani ani de închisoare pentru cinci minute de plăcere?“. Era incredibil, o femeie să spună asta, nu numai că-l apără, ci ea chiar crede așa ceva.

— Cadru din film, cu Mădălina Craiu și Dana Rogoz

Credeți c-or să fie mulți care să blameze victima din film?

Eu chiar aș vrea să se întîmple asta, să fie o controversă cît mai mare, să-i scoatem afară, să-i vedem pe cei care cred că violul e justificat.

Referințele la American Beauty și 4, 3, 2 dădeau o direcție filmului.

Da, a fost o ironie, dacă fetele erau puțin mai cultivate și-ar fi dat seama ce li se poate întîmpla, puteau să-și imagineze. Filmul nu e construit neapărat pe suspans, pe surpriză. Vă spun de la început, nu vă surprind.

În film, Mo pornește ca personaj puternic, are o voce, provoacă. Totuși, de ce nu intervin și autoritățile?

E greu să dovedești un viol, o hărțuire chiar și în ziua de azi, sînt situații dificile pentru victime. Chiar autoritățile ar spune: ai urcat cu el în apartament, ați băut trei sticle de vin, ce vrei să facem noi? Pe Mo am construit-o de la început mai nebună, impulsivă, agresivă, ca să fii convins pînă în ultimul moment că îi dă cu ceva în cap profesorului. Am avut o variantă de final în care chiar asta se întîmpla, am și filmat, dar apoi mi-am zis că nu e bine, nu-i adevărat, nu se petrec lucrurile așa. Dacă îi dădea în cap, dacă-și asuma uciderea unui om, devenea un personaj ușor psihopat. Frustrarea asta de la sfîrșit, scena cînd Mo pleacă pe stradă, înfrîntă, mi se pare mai puternică și mai importantă.

Ce mesaj ați vrea să transmiteți femeilor prin acest film?

La asta se gîndește Dana (Rogoz, care o interpretează pe Mo – n.r.) mai mult decît mine. Ea o să facă întîlniri, dezbateri prin facultăți, o să se întîlnească cu fetele să discute unde se află limitele, ce poți să faci într-o asemenea situație, pentru că nici nu prea se știe. Te gîndești: „Poate mi se pare mie, poate e în capul meu, poate nu e chiar așa“, hărțuirea e uneori o zonă gri, gesturile sînt interpretabile. Am vrea să ne folosim și de notorietatea Danei, ar fi păcat să nu facem dezbateri pe tema asta.

Pînă la final, poți să crezi că Profu’ e doar un tip cool, se distrează, ascultă puțină muzică. Am făcut un joc cu examenele acelea pe muzică. Se poate ca omul să fie totuși în regulă. Și nu știi unde e declicul. De asta mi se pare important rolul Mădălinei Craiu, care e tot timpul acolo, iar sala a reacționat, asta mi-a plăcut foarte mult. Cînd se întîmplă ceva cu Mo și cu profesorul, am simțit să spectatorii se uită la Mădălina imediat, publicul gîndește întocmai ca ea. Uitîndu-mă și azi, și ieri la proiecție, am constatat că publicul e unde trebuie.

Subiectul filmului fiind unul sensibil, cum ați lucrat cu actorii?

Am lucrat bine. Am repetat mult pe text, pentru că n-am avut bani să filmăm foarte mult. Și ca să nu pierdem timpul pe set, am repetat înainte, ei știau tot ce se întîmplă în film și a curs bine povestea. Îmi place să-i las puțin liberi pe actori, să îi las pe ei să descopere personajul, apoi eu mai vin cu niște corecții. Nu țin să fie totul la virgulă, uite, aici unde am scris eu textul e o virgulă, n-ai văzut o? Norocul e că sînt și autorul scenariului și pot face anumite modificări pe parcurs, așa că am mai rescris textul odată cu actorii. Răzvan Vasilescu stătea acasă și-și plimba pisica și repeta întruna rolul. Apoi aproape că îl deranja dacă îi schimbam eu ceva. (rîde) „Să nu cumva să-mi schimbi vreo replică, doar n-am învățat degeaba.“

E, totuși, un film despre frică?

E o vîrstă la care ești foarte nehotărît, ești la vulnerabilitatea maximă. Nu știi ce vrei și te agăți de cineva, Mo are și un tată dispărut, apoi apare tipul ăsta, care-i poate fi cumva un mentor, are încredere în el, se gîndește că ar fi posibilă o relație între ei. Profesorul o prinde pe Mo într-un moment foarte prost și face jocul ăsta de a-i oferi ce are nevoie, are și o dibăcie în a se face plăcut. Dar mesajul nu e de frică – e o căutare identitară. De asta se cheamă Mo. Inițial, filmul se chema Profu’, căci de la personajul ăsta am plecat. După care mi-am dat seama că nu e o poveste despre el, nu mă interesează neapărat motivele lui, problemele lui. Ea e personajul principal, un personaj puternic.

a consemnat Cristina ȘTEFAN

Foto sus: actrița Dana Rogoz și regizorul Radu Dragomir / credit: Nicu Cherciu