În căutarea filmului pierdut
● Once upon a time… in Hollywood / A fost odată… la Hollywood (Marea Britanie – SUA, 2019), de Quentin Tarantino.
A fost odată o lungă vară, magică, cu plete, flori și zei de carton, cu foarte puțin înaintea fenomenului Woodstock. Era o vară în care un copil adora filmele lui Bruce Lee, western-urile spaghetti – în special cele ale lui Sergio Leone –, cultura pop a reclamelor și benzilor desenate, dar mai ales adora lumea eroilor, dramelor și miracolelor care rulau pe marele ecran al imaginației sale. Peste mulți ani, în oglindă, această lume avea să capete viață în Once upon a time… in Hollywood / A fost odată… la Hollywood, un omagiu al vremurilor de aur ale Hollywood-ului, o madlenă dementă, rafinată și versatilă în stilul care l-a făcut faimos și admirat pe Quentin Tarantino. Căci toate ingredientele sînt acolo: slalom printre multiple genuri cinematografice, story captivant cu planuri narative paralele, piste false, umor sardonic, suspans, mizanscene perfecte cu un Hollywood în culori exuberante și reconstruit minuțios la scară reală, film în film, atenție maniacală la detalii.
Însă ceea ce aduce în plus acest al nouălea film marca Tarantino este nostalgia, care rimează aici cu o rememorare plină de candoare, dar și de o imensă ironie, a istoriei personale. Rick Dalton (Leonardo DiCaprio) este un ridicol, dar atașant actor de duzină, vedetă a filmelor de serie B și a serialelor polițiste cu supereroi gen Bonanza sau FBI (faimoase în epocă), unde invariabil ia bătaie în calitate de bad guy suprem, cum abil remarcă producătorul Marvin Schwartz (Al Pacino), la care Rick apelează, în februarie 1969, pentru a-i relansa cariera.
DiCaprio are momente de pură grație, alternînd alura de băiat bun, un pic narcisist și cam dependent de glorie, dar de o blazare bahic-cehoviană, cu drama iminentei sale căderi în dizgrație din simplul motiv că nu mai este relevant. Deși, tot cehovian, jucăușa muză Thalia îi zîmbește în momentul în care o mică parteneră de platou îl provoacă să joace pe bune, iar regizorul îi cere să fie mai hamletian fiindcă, poate, faptul că Rick a fost pe lista scurtă pentru rolul lui Steve McQueen din Marea evadare este doar o legendă… Rick pare hărăzit pe veci rolurilor cu mustăți tip Zapata, perucă, franjuri, arme de foc și replici de mascul alfa, deși, în viața reală (din film), rolul de mascul alfa îi vine ca o mănușă lui Cliff Booth (Brad Pitt), dublura, șoferul, tovarășul de pahar și devotatul său prieten. Ocolit pe platourile de filmare din cauza unui trecut dubios (se pare că și-a ucis soția, însă a scăpat de condamnare), Cliff este un personaj dual, care poate în același timp refuza o apetisantă nimfă hippie (Margaret Qualley) pe motiv că este minoră, dar nu are complexe în fața lui Bruce Lee (Mike Moh), pe care îl angrenează în lupta vieții sale, într-o scenă delicioasă. Umorul negru funcționează pe tot parcursul filmului ca acel diavol cu arc de care vorbea Henri Bergson, acea absurditate comică creată de oscilația dintre două sentimente contradictorii care se acționează unul pe altul ca niște arcuri, pe principiul jucăriei, devoalînd rizibila natură umană. Jocurile seducătoare ale lui Tarantino cu personajele sale se derulează părintește și îngăduitor, tot în virtutea a ceea ce Bergson numea „a pretinde să modelăm lucrurile după o idee pe care o avem, și nu ideile noastre după lucruri“.
În acest film foarte personal, plin de referințe cinematografice și culturale, Quentin-fostul-copil-teribil al deceniului 9 își permite celebra sa semnătură: în cea mai bună dintre lumile posibile, subiectivitatea sa de mare artist își asumă să altereze faptul istoric și să ne propună propria versiune solară, a legii compensației artei în fața vieții, pe care o știm din Inglourious Basterds sau Django Un-chained. Cu toate că, în A fost odată… la Hollywood, demersul pare ceva mai artificial decît în titlurile de mai sus, mai pregnant fiind aici autoreferențialul autoironic (Rick Dalton interpretează, printre altele, rolul unui antierou care dă un asalt letal naziștilor extrași parcă dintr-o scenă din Inglourious Basterds, „rezolvați“ acolo de Brad Pitt).
Sedus întrucîtva de subversivitatea propriei memorii, cineastul american pare să nu fi găsit acel fir catalizator care să lege sub un numitor comun multe secvențe remarcabile și premisele inteligente create pe parcurs, acel gînd de autor care să fi infuzat mai multă profunzime și substanță critică discursului său, altfel impecabil vizual. Lucru vizibil în special în tratarea lejeră și parțial -kitsch a sordidei istorii a asasinatului divei acelor vremuri Sharon Tate (Margot Robbie) de către membrii „familiei“ maleficului Charles Manson, în fapt o sectă dubioasă izvorîtă ca o anomalie a mișcării flower-power și căreia i-a și anunțat sfîrșitul. În limitele acestui film, Woodstock și imensa mișcare politic-socială și de contracultură ce a schimbat radical paradigma acelor vremuri („era nebunie în orice direcție, la orice oră“, spunea Hunter S. Thompson) pare să se reducă la detalii exotice, la prima mînă, ale curentului (plete, macrameuri, tălpi goale), sumare referințe la Vietnam, Jim Morrison și Dennis Hopper, amintita sectă sau superba coloană sonoră (Deep Purple, Vanilla Fudge, Simon & Garfunkel, Neil -Diamond, printre alții). Însă, cum spuneam, este filmul lui Quentin, filmul memoriei lui despre acel climat fascinant și contradictoriu („I’m the devil. And I’m here to do the devil’s business“, spune unul dintre personaje într-o scenă-cheie)“, despre acele „variațiuni enigmatice“ ale istoriei vii cărora cinema-ul încearcă să le prindă umbra pe ecran.
Filmul rulează pe ecranele din toată țara din 16 august.
