Film

Le Rayon vert acceptă cu bucurie neprefăcută să destabilizeze un personaj care nu stă o clipă locului.

Filmul britanicului Harry Mcqueen evită cu eleganță propaganda ostentativă, o capcană greu de ocolit avînd în vedere tema peliculei sale.

Ce poate cinema-ul, artă menită să transcrie „ce se vede” și să se agațe de scoarța lucrurilor, atunci cînd se confruntă cu focul lăuntric și nevăzut al unui personaj?

„Mi-am dorit să încerc să construiesc emoția pe care am simțit-o eu atunci cînd am văzut știrea, o emoție pe care o simți atunci cînd vezi o mobilizare fără precedent a unor oameni într-o situație de criză.”

Găsim în film o concentrare a multor teme care l-au preocupat pe autorul lui înspre finalul carierei.

La 30 de ani distanță de la premieră, Dubla viață a Veronicăi are alura unui clasic.

Ideologia își croiește drum prin faliile societății că vrem, că nu vrem, iar a încerca să-i ștergi urmele (în loc să o deconstruiești) înseamnă, în definitiv, a încuraja miopia politică.

Film poetic cu elemente de basm, fără să aibă anvergura debutului său Cîinele japonez (2013), este în primul rînd un exercițiu de stil, o etapă coerentă și promițătoare a căutărilor formale ale autorului.

Filmul, prea indecis între nevoia moale a unei povești care să strîngă totul laolaltă și magnetismul peisajului atotcuprinzător, ar fi avut de cîștigat dacă s-ar fi lăsat pe de-a-ntregul în voia celui de-al doilea.

Regizorul Darius Marder, aflat la debut, reconstruiește aproape matematic, minimalist și fără efuziuni noua realitate a lui Ruben, pe două coordonate.

Nu atît trupe, stiluri, curente, cît o analiză a rasismului din perspectiva înrădăcinării sale sistemice în societatea britanică.

Peliculele sale labirintice, în care te pierzi în căutarea unui fir al Ariadnei care nu ți se descoperă decît după ce s-a terminat filmul, au o fascinație anume fără să fie intimidante.

Ce face Zhao intră în categoria „ficțiunilor documentate”, dar chiar și așa parcă tot am rata ceva – sentimentul că astfel putem pătrunde, pe urmele camerei sale de filmat, într-o lume mai mult sau mai puțin autarhică, pe care n-am văzut-o niciodată așa.

Este în primul rînd un experiment social, un performance antropologic.

Marele atu al acestui cinema ține de modul cît mai șters, cît mai inaparent în care înscrie aceste destine singulare în experiența mult mai largă a colectivității.

Undine este clădit în ansamblu pe o estetică a minimalismului, cu o poveste de dragoste plasată perfect în modernitate, dar cu discrete accente supranaturale calate pe forța atemporală a mitului.

Păcat că traiectoria acestei relații între cele două personaje nu-și lasă libertatea de a se avînta pe teren necunoscut.

Filmul se construiește lent, dar armonios din registre diferite și complementare.

Spectatorul rămîne la final nu cu dezgustul pentru teroarea timpurilor de-atunci, ci cu amintirea călduță a felului în care acele timpuri arătau.

Filmul abundă în referințe mitologice și reflecții ludice despre condiția artistului modern, dar și despre efemeritatea condiției umane.

Pe bucăți, filmul e admirabil. Luat împreună – nu tocmai, fiindcă arată mai mult ca un exercițiu de stil foarte îndemînatic, fără însă o reală adîncime sau justificare a asociațiilor pe care ni le solicită.

O arhitectură a chipului uman care pare să se nască mereu ca din întîmplare.

Cu Tsai, tot mai puțin dispus să facă concesii progresiei narative fără opreliști (a și amenințat că se lasă de film acum ceva ani), știm că trebuie să dispunem de tot timpul, altfel nu merită.

Momentul rămas în istorie ca procesul din Chicago, din 1969, este tema acestui film politic în esență și realist ca formă, cu vagi accente poetice.

Povestea e incapabilă să inventeze o privire proaspătă sau o reflecție profundă asupra memoriei.

Pe lîngă reflexia în oglindă față de Kane, este și un omagiu adus epocii de aur a Hollywood-ului.

Sînt secvențe ceva mai acerbe, pline de venin și ură, în care adulții se văd chemați în fața camerei pentru a defula în tot ce au ei mai abject și mai crud.

Noua speranță a cinema-ului rus, Kantemir Balagov face mai puțin un film clasic despre război privit dintr-un unghi feminin, cît mai degrabă un film complex și intrigant despre sufletul slav.

Filmul funcționează tocmai pentru că refuză orice convingere prea apăsată referitoare la subiectul său.

Rareori am văzut o experiență mai pedestră – cei doi prieteni buni care ajung să se certe din cauza unei femei – tratată cu o asemenea fierbințeală.

Se spune că omul nu devine nicicînd mai vulnerabil ca atunci cînd se oglindește în celălalt.

Interesul regizoral gravitează mai curînd în jurul unei atenții bressoniene față de gestul uman, înscris în mijlocul unei geografii fabuloase.

„Cînd mă observi, pe cine crezi că observ eu?”

Rămînem, după acest film, cu impresia unui obiect bibilit și protejat cu grijă, un obiect respectuos cu procesul, sacrosanct, de a găsi locul ideal în care să plasezi o cameră pe un teren nebalizat sau, dimpotrivă, un obiect pur și simplu manierist.

Nu poți scăpa de impresia unui artefact prețios, a unei instalații vizuale mai degrabă decît a unei mostre de cinema pur.

Toate aceste locuri adormite sau animate sau prinse în rutina de zi cu zi, care nu anunță nimic, comunică cu trecutul, fiindcă sînt exact locurile unde s-au petrecut atrocitățile descrise de vocea din off.

În lumea jurnalismului de prima linie, numele lui Marie Colvin a devenit o legendă încă din timpul vieții.

Oare se mai poate trăi decent fără a ajunge să-ți vinzi (la propriu) și sufletul, în noua ordine ultraliberală de azi?

Schroeder face dovada unui film plin de promisiuni nerespectate, care se chinuie să găsească o forță vitală în toate peripețiile traversate, dar eșuează în zona unui nici-nici.

Short Term 12 are o furie și o febrilitate a cadrelor, o nervozitate a camerei de filmat care sfidează convențiile tehnice și uneori pare neglijență, însă această alegere sporește senzația de autenticitate și de adevăr trăit prin fiecare por al pielii.

Care-i diferența dintre un road-movie hollywoodian și unul à l’européenne?

Filmul adună curajul să ne facă părtași la dezgustul firesc pentru o lume care a abandonat luptele juste.

Una dintre terapiile cele mai moderne în tratamentul dependențelor este terapia cu povești.

E un film în care fiecare grup de vîrstă are codurile sale – unele lucruri pur și simplu nu se fac cînd ești trecut de 40 de ani –, iar fiecare cod are bîrfele sale, de consumat atunci cînd cel vizat nu e de față.

Kiarostami pare să își piardă inocența acelei priviri care racorda arta unui mare peisagist la umanismul unui regizor pentru care nu există „subiecte mari”.

Pictogramele care i-au făcut celebră semnătura de autor sînt compoziții perfecte și viu colorate, minuțioase tablouri vivante despărțite prin inserturi-cartoane ca în filmul mut.

Fascinat de destinele mărunte, filmul ne spune că în aceste dormitoare colective se petrec lucruri nebănuite, scoase parcă din rezervorul tuturor nevrozelor lumii.

Vîrf de lance al noului cinema chilian, Larraín ne dezvăluie cu acest nou film cam cum arată cinema-ul cînd preia fără jenă armele periculoase ale publicității.

Firava linie narativă a filmelor cineastei americane este contrabalansată însă de o mirare nedisimulată în fața detaliului, a gestului, a privirii, a șoaptei.

Mergînd contra convențiilor genului, Good Time se lasă în voia unui scenariu dezordonat și imprevizibil.