O lacrimă de fată
● A Private War / Un război personal (SUA, 2018), de Matthew Heineman.
În lumea jurnalismului de prima linie, numele lui Marie Colvin a devenit o legendă încă din timpul vieții și mai ales în cei opt ani scurși de la moartea sa, și chiar dacă mulți poate nu sînt familiari cu istoria ei, este imposibil să nu le fi rămas în minte chipul femeii frumoase și tenace cu un ochi acoperit de un plasture negru, de pirat.
Marie Colvin a inspirat multe documentare, cărți și materiale de presă și fără îndoială că o va mai face o lungă perioadă de timp, ea fiind un role model recunoscut al lumii contemporane, sfîșiată de cele mai crude conflicte imaginabile, dar și de un neîncetat război cu sine, pentru care Marie stă și ea mărturie. A Private War este primul lungmetraj de ficțiune care îi este dedicat faimoasei reportere americane, care și-a făcut un titlu de glorie din a forța neîncetat limitele jurnalismului de război și ale jurnalismului de investigație (căci o mare parte a relatărilor ei de pe front se datorau și muncii subterane, abile și foarte inteligente de a găsi mereu noi surse, noi stories, noi breșe în taberele combatanților de unde să relateze neîncetat materiale exclusive).
Un foarte apreciat realizator de documentare la bază (un obișnuit în palmaresul renumitului festival de la Sundance și nominalizat la Oscar pentru Cartel Land), americanul Matthew Heineman debutează în filmul de ficțiune cu această peliculă-mărturie. El se ferește însă de riscul atît de plauzibil al mitizării protagonistului său, ca în filmele de acest tip, alegînd în schimb un mix provocator pentru spectator între strategia vizuală de decojire a realității, de fragmentare micropscopică a acesteia (reflex al documentaristului din el, fără îndoială) și acel inefabil, acel mister foarte uman pe care îl ascundea Marie, cu motivațiile incomplete pe care și le oferea sieși și lumii pentru curajul său aproape nebun („să faci imposibilul posibil”, cum spunea Nicolae Steinhadt în Jurnalul fericirii, iată garanția sfîntului sau a eroului).
În mod normal, nimeni zdravăn la cap nu ar putea face ce face ea, cum îi spune Sean Ryan (Tom Hollander), redactorul-șef al cotidianului britanic The Sunday Times pentru care a lucrat pînă în ultima clipă, atentatul de la Holms (Siria) unde își va pierde viața. „Eu văd și pentru cei care nu vor să vadă”, îi răspunde ea laconic.
În filmul lui Matthew Heineman, explicațiile facile sînt excluse din start, deși expuse cu subiect și predicat (bravura ei nebună putea fi o compensație pentru că nu putea avea copii, o explicație vag psihanalizabilă este legată de tatăl ei sau poate că era o perfecționistă dependentă de adrenalină, cum sugerează colegul fotograf de război și bunul ei prieten Paul Conroy, interpretat de Jamie Dorman). Explicația cea mai simplă și, pe cale de consecință, și cea mai probabilă ar fi pentru că nu putea altfel, mărturie recunoscută și de alți jurnaliști faimoși ai zilelor noastre precum italianul Roberto Saviano, la bază un reporter de investigație a mafiei italiene devenit între timp un scriitor renumit pe întreg mapamondul, sau Svetlana Aleksievici, scriitoarea ucraineană distinsă cu premiul Nobel pentru cărțile sale de jurnalism de război care au forțat limitele formale ale regulilor de nominalizare la Nobel.
Pe măsură ce ruptura sa de realitate (cea de toate zilele) și de ceilalți se adîncește, fiind nevoită să se interneze într-un centru de recuperare pentru sindromul de stres post-traumatic, personajul Marie (excelent interpretat, nuanțat și cu sensiblitate, de actrița britanică Rosamund Pike) se afundă tot mai mult în alienare. Nici viața personală nu îi oferă contrapunctul de pace interioară la care tînjea, dimpotrivă, îi acutizează neîmpăcarea cu mutilarea feminității (de fostă femeie frumoasă, cum îi spune sarcastic soțul ca o scuză pentru că fusese surprins la o ceremonie flirtînd cu o altă femeie), chiar dacă are în continuare admiratori fideli.
Camera lui Robert Richardson urmărește discret silueta elongată, postura emaciată și mișcările sale aproape hieratice, cu care se strecoară între penumbrele care o cuprind tot mai mult, fie în plină lume și cu paharul de băutură în mînă, ca la marile sindrofii londoneze unde este omagiată, sau dimpotrivă, cu o țigară tremurîndu-i nervos în clarobscurul apartamentului său, în care îi apare mereu imaginea tinerei musulmane omorîte înainte de nuntă, sau între pașii de felină lucidă cu care se furișează mereu între mutilații de război, gropile comune ale taților căutați de fii și fiice, copiii flămînzi și mamele care nu mai pot să alăpteze din cauza războiului în Afganistan, Libia, Irak sau Siria. Pentru că acel „iad aproape decolorat” (de care vorbea același Steinhardt) surprins de cineastul Matthew Heineman prin camera care ba plonjează, ba se ridică fluid dintre ruinele alburii, fumegînde, poate fi începutul și sfîrșitul a toate, afirmarea și negarea, martorul și protagonistul, viața și moartea perfect reversibile în orice moment, cel puțin în limbajul acestei pelicule.
Mult timp după ce ecranul s-a întunecat și proiecția s-a încheiat (ba chiar și în fața prozaicului ecran de televizor în fața căruia sîntem pironiți de luni de zile), îți rămîn pe retină lacrimile Mariei care se scurg pe un singur obraz, dintr-un singur ochi viu, parcă în răspăr cu versurile conaționalui ei Jean Toomer: „Nici un ochi care a privit frumusețea nu și-a pierdut vederea”.
A Private War este difuzat în România de HBO Go.
