Menajeria de sticlă
● Short Term 12 (SUA, 2013), de Destin Daniel Cretton.
„Ajungem la ceilalți prin metafore“, spunea scriitorul Michael Ondaatje. Personajele din Short Term 12, filmul unuia dintre cei mai talentați cineaști americani independenți din Noul Val, Destin Daniel Cretton, relaționează între ele prin figurine (așa cum are Sammy, de pildă), versuri sau pești, în toate văzînd o interfață magică la realitate. Marcus, Sammy, Luis sau Jayden sînt copii sau adolescenți în devenire instituționalizați, pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă, în centre de reabilitare speciale, pînă cînd vor fi apți de reintegrarea în societate.
De ei se ocupă cu tenacitate, încredere, umor și o afecțiune nedisimulată asistenții sociali Grace (Brie Larson) și partenerul ei Mason (John Galllagher jr.), cărora li se alătură și studentul în practică Nate (Rami Malek). Chiar dacă uneori asta înseamnă să fie scuipați, mînjiți cu frișcă, jigniți sau să se confrunte cu bătăi violente între rezidenți, automutilări sau forme perverse de autopedepsire. Ca vechii misionari creștini, Grace și Mason știu însă că este nevoie de ei acolo, ei nu se lamentează niciodată și nimic nu poate să îi doboare în interior, iar dacă lacrimile le inundă uneori ochii, le lasă să curgă în tăcere, departe de privirile copiilor. Ei nu se consideră însă nici mucenici, nici eroi, nici misionarii supremei cauze a binelui, poate că Grace, Mason, Nate și ceilalți sînt un alt fel de figurine de sticlă pentru acești copii răniți, sau un alt nume pentru iubitul pește al lui Marcus, talentatul rapper bătut în copilărie, care își exprimă în versuri mirarea în fața acestei lumi imperfecte, însă nu mai puțin demnă de a fi adorată tocmai datorită imperfecțiunii ei.
Invers decît actorii din romanul lui Michael Ondaatje În pielea unui leu, care întruchipează pe scenă păpuși cărora le imprimă gesturi de marionetă, dar le dau suflul vieții și culoarea sentimentelor, Grace și colegii ei sînt un ghem de emoții și vise, abia apoi marionete, figuri simbolice ale unei autorități paterne armonioase pe care copiii din centru nu au cunoscut-o cu adevărat, sau metafore ale iubirii pure. În rolul lui Grace, Brie Larson (cîștigătoare a unui Oscar pentru rol principal la doar 26 de ani, pentru rolul din Room) este uimitoare, ea face parte din acea rară categorie de actrițe, alături de Carey Mulligan, Michelle Williams sau Jessica Chastain, care radiază lumină pe ecran prin simpla lor prezență, aducînd aminte de serenitatea fascinantă de odinioară a unor Ingrid Bergman sau Audrey Hepburn.
Ca și protagoniștii săi, Short Term 12 are o furie și o febrilitate a cadrelor, o nervozitate a camerei de filmat care sfidează convențiile tehnice și uneori pare neglijență, însă această alegere sporește senzația de autenticitate și de adevăr trăit prin fiecare por al pielii. Imersiunea camerei în acest univers închis, frenetic și de o poezie dură, însă obscur și desigur deprimant pentru cei din lumea de afară, este întotdeauna discretă și parcă întîmplătoare: încadraturi simple, lipsite de rafinament, racorduri imprecise sau filmarea liberă de pe umăr fac parte din estetica filmului.
Libertatea formală și relaxarea juxtapunerii ideilor, senzația de spontaneitate conceptuală sînt principalele atuuri ale filmului independent, ceea ce face ca erupția factorului-surpriză să aibă un efect total. În Winter’s bone (2010), multipremiatul film al Debrei Granik, după multe cadre fixe sau planuri medii centrate pe eroi destul de clasice, ea inserează, aparent fără nici o legătură, un superb plan-secvență filmat de la înălțime, cu o compoziție elaborată, al unor grajduri cu vite albe în mișcare. La scurt timp după ce protagonista Ree Dolly (Jennifer Lawrence), o curajoasă fată de 17 ani, este bătută crunt de o bandă de interlopi rivali ai tatălui ei, Ree și frații mai mici de care are grijă cu devotament împușcă veverițe de foame. Într-o secvență alb-negru, drăgălașele animale sînt filmate cu camera în mînă sau în contraplonjeu, fugărite de copii sau lipite înfricoșate de scoarța unui copac, îngrozite de sunetul gloanțelor și de fumul asfixiant. Sînt tot atîtea agresiuni brutale ale realității, care inundă lumea copiilor în cel mai crud mod, codificat însă în limbajul lor propriu, care le este necesar pentru a putea suporta cruzimea vieții.
O astfel de codificare întîlnim și în excelentul The Florida Project (2017) de Sean Baker. „La capătul fiecărui curcubeu se ascunde o minune“, îi spune celei mai bune prietene Moonee, o zvîrlugă de fată de 6 ani, care locuiește temporar alături de mama ei, tînăra și haotica Halley, la un motel modest, însă de un purpuriu ca-n povești, numit The Magic Castle. Confruntată cu un trai pauper alături de alți dezmoșteniți ai sorții și de lipsa unei copilării adevărate, în motelul aflat ironic în imediata apropiere a unui Disneyland, Moonee se agață cu disperare de orice fărîmă de magie. Fie că este vorba de un curcubeu, de un copac aproape uscat, pe care îl admiră pentru că, deși pare terminat, are forța de a mai înfrunzi o vreme sau de luna tatuată pe coapsa mamei ei, Moonee, al cărei nume face referire tot la lună, este totuși o rază de soare. Ea ar dori ca lingurița cu care mănîncă, după multă vreme, o masă copioasă să fie din zahăr (ca în basmul fraților Grimm), pentru ca la final să o poată savura și pe ea.
Short Term 12 poate fi vizionat pe platforma MUBI și online.
