Vis orwellian

● DAU. Natasha (Rusia, 2020), de Ilya Khrzhanovskiy și Jekaterina Oertel.

Înainte de a vorbi despre DAU. Natasha, un preambul este necesar: filmul este strîns dependent de contextul său. Este în primul rînd un experiment social, un performance antropologic. Seria de filme DAU și de evenimente conexe, gîndite de regizorul Ilya Khrzhanovskiy, a pornit de la povestea savantului Lev Landau, care făcea experimente cu radiații sub atenta oblăduire a tătucului Stalin.

DAU a fost gîndit inițial ca un simplu lungmetraj, iar filmările au început în 2007. Clădirea enormă a unui bazin de înot abandonat din Harkov (Ucraina) a devenit centrul acestui proiect, fiind transformată în cel mai mare platou de filmare contruit vreodată în Europa. Aici a fost reprodus în cele mai mici detalii un institut de cercetare sovietic, care apoi a fost populat cu cercetători, artiști, chelneri, securiști și oameni obișnuiți, izolați de lumea exterioară, într-un univers paralel în spațiu și timp. Sute de oameni și-au abandonat viețile timp de doi ani și s-au mutat fizic și psihic în această reconstituire meticuloasă a URSS-ului din perioada 1938-1968.

Au rezultat astfel 700 de ore de filmare, transformate pînă acum în 15 filme. Primele două dintre acestea, DAU. Natasha și DAU. Degeneration, au fost proiectate la Festivalul de la Berlin în 2020. „Primul proiect cinematografic despre izolare, filmat în izolare, pentru oameni aflați în izolare”, așa a fost descris universul DAU de către Ilya Khrzhanovskiy, co-regizor alături de Jekaterina Oertel.

DAU. Natasha o are ca protagonistă pe Natasha (Natasha Berezhnaya), gestionară la cantina unui institut secret de cercetare nucleară din Rusia stalinistă. Personajul Natashei vine dintr-o lungă tradiție cehoviană: este pe rînd nostalgică și exuberantă, visează la o familie, dar acceptă o lungă relație cu un bărbat căsătorit, este simultan pasională („Nu doar să treci prin viață, ci să te ardă”) și romantică cu la fel de multă verosimilitate („Dragostea nu trece, se întîmplă o dată pentru totdeauna”, îi spune tinerei sale colege, chelnerița Olga (Olga Shkabarnya), care îi inspiră ba o tandrețe maternă și nevoia de a o proteja, ba accese de gelozie).

Pînă cînd toate măștile cad, după o aventură de o noapte cu un cercetător francez, Luc (Luc Bigé). Într-o intensă criză de luciditate, Natasha se oferă spectatorului așa cum e: fragilă, hipersenzitivă, conștientă că e extrem de singură și fără mari speranțe de viitor, sufocată între o muncă banală și concesiile pe care bănuim că le face sistemului (de exemplu, o relație mai mult forțată cu unul dintre șefii institutului, Blinov).

O psihodramă vizuală răscolitoare, dar în același timp greu de privit (la proiecțiile de la Berlinală, în 2020, o parte dintre jurnaliști și spectatori au părăsit sala), în aceeași măsură în care este și un experiment de sumbră inspirație orwelliană, DAU. Natasha este la fel de imersiv pe cît îi dai voie să fie. Compoziția cadrelor, montajul febril, deseori eliptic și aparent accidental, lungile durate ale secvențelor (pliate pe durata ritmului interior al personajelor), febrilitatea jocului și libertatea improvizației au puternice accente experimentale, pliate însă pe un cadru realist în tradiția marelui cinema rus.

Coșmarul femeii terorizate de sistem, dar și de tentația propriilor abisuri are însă o altă cheie stilistică decît în Sfioasa, excelentul film al cineastului ucrainean Serghei Loznitsa. El a recurs la o redare intermediată a suferinței prin stilistica unui coșmar. Creierul operează într-un mod diferit față de registrul diurn, într-un mod vizual, simbolic, intuitiv, astfel că orice excese ale absurdului, bizarului sau grotescului au fost permise în visul coșmaresc al eroinei lui Loznitsa. Natasha trăiește în schimb un coșmar cu ochii deschiși din momentul în care este anchetată de securistul Azhippo, interpretat chiar de un fost securist rus (Vladimir Azhippo), din cauza aventurii cu cercetătorul străin.

În psihoterapie se practică cu succes terapia repetiției de imagini, un proces care implică rescrierea activă a coșmarului de către pacient. Felul cum a fost gîndită secvența anchetei (care ocupă și cea mai mare parte a filmului, peste 30 de minute) este o astfel de recreare autentică, viscerală și brutală a unui coșmar diurn. Zguduit de realitatea suferinței totale văzute pe insula Sahalin, unde a făcut un reportaj care ulterior avea să devină cartea omonimă, Cehov nota: „Regret că nu sînt sentimental, altfel aș spune că în locuri precum Sahalinul ar trebui să mergem să ne închinăm”. Un astfel de loc ar putea fi, peste timp, institutul de cercetare nucleară al lui Lev Landau, care a inspirat proiectul DAU. Loc unde era posibil să rostești, asemenea securistului din film, „Nu avem nevoie de un motiv ca să te omorîm”.

DAU. Natasha poate fi văzut pe TIFF Unlimited, începînd cu 7 aprilie, unde este programată și miniseria DAU. Degeneration, din 21 aprilie.

Andreea Vlad este critic de film.