„În dragoste e nevoie de un munte de îngăduinţă“ – interviu cu Claude LELOUCH

Regizorul Claude Lelouch a venit la Bucureşti cu ocazia proiecţiei filmului Les plus belles années d’une vie cu Anouk Aimée şi Jean-Louis Trintignant, continuarea poveştii de dragoste-simbol a anilor ’60, Un homme et une femme. Titlul cu care Lelouch a deschis Festivalul Les Films de Cannes à Bucarest spune povestea unei iubiri neterminate, reconstruind puzzle-ul retrospectivei amoroase, printr-o naraţiune cinematografică ludică şi plină de seninătate. Am vorbit cu Claude Lelouch despre filmul care „a aşteptat 50 de ani“ să iasă pe ecrane. 

„Prima mea poveste de dragoste este cinematograful “, aţi declarat după proiecţia filmului Les plus belles années d’une vie. Cum a evoluat relaţia dumneavoastră cu cinema-ul de-a lungul timpului?

Nu s-a schimbat, e o dragoste unică, e ca un drog, mereu ai nevoie de mai mult. Cred că se va putea face într-o bună zi un film atît de frumos şi de reuşit încît va schimba lumea. Cred în cinema aşa cum alţii cred în Dumnezeu. Am crescut văzînd filme superbe.

Aveţi cîteva titluri preferate?

Am foarte multe, dar pot spune că am crescut cu Chaplin, cu Jacques Tati şi cu Mihail Kalatozov. Ultimul mi-a schimbat viaţa. Am crescut cu filme de public, mai degrabă decît cu cele de cinematecă şi văd un film pe zi la cinema. Nu poţi face film dacă nu vezi filmele celorlalţi. E important asta şi da, cred în cinema, sînt ca un preot care se roagă zilnic, iar pentru mine rugăciunea este cinema-ul. Am certitudinea că, la un moment dat, filmul va putea salva omenirea în două ore. Am o mare admiraţie pentru artiştii care mi au salvat viaţa. Asta şi fiindcă pentru mine literatura, pictura şi mai ales muzica sînt importante. Artiştii m au ghidat în viaţă dîndu-mi cele mai bune sfaturi. Vreau să spun prin asta că istoria lumii e construită mai degrabă prin aportul lor, nu al politicienilor.

Aţi lucrat cu regretatul compozitor Francis Lai. Ce a însemnat el pentru filmografia dumneavoastră?

A murit chiar cînd am terminat filmul Les plus belles années d’une vie. Am făcut 35 de filme împreună şi am pierdut mai mult decît un prieten. După mine, muzica se adresează iraţionalului din noi. Există în fiecare din noi o latură raţională şi una iraţională. Toată viaţa ne luptăm pentru aceste dualităţi. Toate şcolile lumii sînt făcute pentru a dezvolta partea raţională, iar singura cale de a dezvolta côté-ul nostru iraţional este să-i ascultăm pe artişti. Şi, mai ales, pe cîntăreţi. Muzica e limbajul universal prin care Dumnezeu ne vorbeşte. Prin muzică te desprinzi de cotidian, îţi iei zborul şi recunosc că am nevoie ca spectatorul „să decoleze ca un avion“. Şi cînd simt că e gata să o facă, muzica preia controlul în film.

În Les plus belles années d’une vie aţi reuşit să readuceţi pe ecran doi mari actori: Jean-Louis Trintignant şi Anouk Aimée. Cît de repede i-aţi convins să filmaţi împreună după succesul filmului Un homme et une femme?

Le-a fost foarte frică, nu doar lor, ci şi mie mi-a fost frică să nu iasă ceva nepotrivit. Ne-am asumat un risc, lui Jean-Louis Trintignant i-a fost cel mai dificil pentru că merge greu, vede foarte prost, dar are o voce unică. Aşadar, partea pozitivă a cîntărit mai mult decît cea negativă. Asta s-a întîmplat toată viaţa mea: întotdeauna am preferat să spun „da“. I am asigurat pe ambii actori că, în cazul în care filmul nu le va plăcea, nu va ieşi în cinematografe. Le-am spus că vom lansa filmul doar dacă vom fi toți trei mulțumiți.

https://www.youtube.com/watch?v=pMg0ebH86PY

Cum ați scris scenariul și care e rolul flashback-urilor în construcţia filmului?

Mi-e greu să explic asta pentru că e rezultatul celor 60 de ani de cinema și cred că în viață există prezentul, trecutul și viitorul. Trecutul e format din flashback-uri, iar eu am construit filmul acesta ca și cum mi-aș fi folosit memoria. Dacă întîlnesc o femeie, o compar cu cele întîlnite înainte. Așa funcționează și memoria: toți avem o poveste de dragoste mai puternică decît toate. Și ea lasă urme. Și în viață avem pe cineva pe care l-am iubit mai tare decît pe ceilalți. Cam ăsta ar fi și subiectul filmului. Jean-Louis (Trintignant, n. red.) şi Anouk (Aimée, n. red.) au trăit cîteva luni împreună, iar această perioadă e cea mai importantă din viața lor. Au șansa să se reîntîlnească și să analizeze unde au greșit. Povestea lor de dragoste îi sperie pe amîndoi. În general, poveștile de dragoste zdruncină.

De ce spuneţi asta?

Oamenilor le e frică de dragoste, trebuie să fii curajos astăzi ca să trăiești o poveste de dragoste. Astăzi bărbaților le e frică de femei. Femeile nu mai au încredere în bărbați și iată că punem în pericol cel mai frumos lucru din lume. Sîntem capabili să ucidem comoara vieții care e dragostea.

De ce credeți că bărbaților le e frică de femei?

Pentru că își doresc perfecțiunea, iar noi nu sîntem perfecți. Femeile au memorie bună, nu uită nimic, nu însă și bărbații. Dacă într-o zi bărbații fac o greșeală, femeile nu o vor uita niciodată. Dragostea e un fel de diamant care trebuie șlefuit. Imediat ce apare un mic defect, se sparge. Nu există toleranță odată ce intri într-o poveste de dragoste, fiecare devine judecătorul celuilalt, deşi ar fi nevoie de un munte de îngăduință. Admirăm pe cineva pentru anumite calități, dar îl iubim pentru defectele sale.

Există în film secvenţe ludice. Personajul principal glumește și uneori ne face să credem că nu e foarte bolnav. Ați optat pentru astfel de scene pentru a evita dramatismul?

Oamenii în vîrstă sînt foarte alunecoși. Iar cei bolnavi speculează orice moment în favoarea lor. Ei se joacă cu familia şi cu apropiații, cam asta le mai rămîne. Și pentru că puțină lume se interesează de ei, ajung să se joace. Am vorbit cu medici despre asta, m-am documentat înainte de a face Les plus belles années. La fel procedează și personajul interpretat de Jean-Louis Trintignant. Există momente în care își recunoaște iubirea, dar și altele în care redevine timid, ca un copil. E o ambiguitate permanentă, iar Anne Gauthier (Anouk Aimée, n. red.) este cea mai zdruncinată pentru că este în plină forță, are energie, își amintește de bărbatul pe care l-a iubit, cu bune și cu rele, și el o manipulează. Cele două personaje se joacă de parcă ar fi doi copii, se joacă de-a dragostea. De aceea am gîndit un film cu momente ludice, era absolut necesar să iasă așa. Apoi mai e ceva: mai tot timpul în viață nu prea spui ceea ce gîndești. Mai mereu una spui, alta gîndești. Apoi ajungi să spui ce ai în minte. Personajele din filmul meu ajung la etapa asta. E un moment superb, de adevăr, cei doi nu mai trișează.

Ați lăsat actorii să improvizeze sau ați urmat scenariul?

Cred că e un amestec. I-am lăsat pe cei doi actori să vorbească despre ce simțeau, pe de altă parte scenariul a fost extrem de important. E o combinație între joc și realitate, de aceea îmi place filmul, pentru că amestecă toate contradicțiile din noi și pînă la urmă nimeni nu deține adevărul. Filmul se sprijină pe spontaneitate, iar mesajul este că trebuie profitat de momentul prezent, fiind singurul lucru care ne aparține. Ceea ce e formidabil e arta de a degusta prezentul. Iar în Les plus belles années am filmat prezentul cu cele mai frumoase momente din viața actorilor.

De ce ați așteptat 50 de ani pentru a filma?

Latura mea irațională, cea care ține de nebunie, m-a determinat să regizez epilogul pentru Un homme et une femme. Producătorii îmi spuneau că e o aiureală, la fel și actorii, toți mi-au spus că e curată nebunie ce vreau să fac. Și cînd am văzut că toți îmi spun asta, eu am decis să fac contrariul. Cînd toată lumea e împotriva mea, îmi spun că e momentul să trec la treabă.

a consemnat Roxana CĂLINESCU

Foto: Ionuț Rusu