„Dăm prea multă putere roboților“ – interviu cu László NEMES
Apărut parcă de nicăieri, cineastul ungur László Nemes a uimit de la început nu doar cu palmaresul filmului său de debut Fiul lui Saul / Son of Saul (Marele Premiu al juriului la Cannes în 2015, Oscar pentru cel mai bun film străin în 2016, printre altele), ci și cu maniera atipică cu care rescrie codurile de interpretare a istoriei, relativizate sistematic de camera sa de filmare. Ambele sale filme, Fiul lui Saul și Apusul / Sunset (2018) – introdus chiar de regizor la București, în urmă cu două săptămîni – vorbesc despre felul cum timpul individual devine captiv în istorie, dînd însă naștere grandorii istoriei personale care se confundă cu cea a ființei umane. Fostul asistent al lui Béla Tarr este în realitate mai relaxat și mai solar decît filmele sale grave, kafkiene, care provoacă spectatorul să devină actant pe marele ecran, acela al viselor diurne.
La premiera de la Muzeul Țăranului Român a celui de-al doilea film al dvs., Apusul / Sunset, ați declarat că prin filmele dumneavoastră ați încercat să vedeți cum se poate pătrunde istoria în absența codurilor universal acceptate. Cum ați deconstruit aceste coduri?
În mod curios, obișnuim să ne uităm la filme într-o manieră convențională, care seamănă mai degrabă cu un meci de fotbal, unde mingea este mereu în centrul imaginii, iar scenariul devine singurul element la care ne uităm cu adevărat. Este și singurul mod pentru care filmele primesc finanțare și în care oamenii înțeleg funcționarea lor. Cred cu adevărat că cinema-ul înseamnă mult mai mult decît intriga, acțiunea. Cinema-ul trebuie experimentat, prin experiență eu înțeleg faptul că el nu folosește mereu aceleași instrumente și aceeași gramatică. În acest punct văd esența cinema-ului, în fața căruia televiziunea a dobîndit mai mult control și a devenit un mediu securizant, pe care nu îl consider benefic pentru spectator. Nu mi se pare o experiență bună să primești o reprezentare de tip carte poștală, o reprezentare obiectivă. Chiar dacă ea, la prima vedere, pare satisfăcătoare, cred că este mai puțin interesantă și că îi fură spectatorului simțul intimității, cel care te face să proiectezi ceva personal asupra ecranului. Am deconstruit codurile filmelor de epocă prin nefolosirea cadrelor fixe și mergînd chiar în mijlocul experienței unui singur individ. Sîntem forțați să înțelegem lumea așa cum o înțelege Irisz (n.r. – Irisz Leiter, protagonista din Apusul), pe fondul obsesiei ei de a-și găsi fratele. A fost una dintre modalitățile prin care am încercat să tatonez această problemă, prin construirea unui tip diferit de film.
Ambii protagoniști ai filmelor dvs., Saul și Irisz, par prinși în capcana vremurilor, într-un fel de labirint infinit, dar în același timp au o miză personală. Este o călătorie inițiatică ce pare haotică pentru spectator. Care este firul Ariadnei în acest labirint?
Rolul meu este să pun întrebări, deci îmi este foarte dificil să aduc răspunsuri clare. În miezul unei civilizații și al unui progres fără precedent, cum a fost acum o sută de ani, deci în special în momentele de speranță și de construcție, este posibil să existe o dorință de a demola și de a distruge totul. Despre asta e vorba în filmele mele, amestecul dintre promisiune și distrugerea acestei promisiuni. De aceea am vrut o abordare prin intermediul unor personaje care par a avea o obsesie. Sînt persoane inadecvate, periferice cumva. Cred că și eu sînt un pic obsedat, puțin de cealaltă parte. Faptul că ele sînt cumva împinse de o căutare autoimpusă are un sens pentru mine. Irisz încearcă să dea de fratele de a cărui existență nu știa, iar faptul că lumea ei este în același timp familiară și ciudată mă atrage în mod instinctiv.
Ambele personaje au o remarcabilă forță interioară în contexte critice. De unde provine ea?
Sînt interesat de oameni care nu sînt ca o carte deschisă, care au mister în mod organic. Irisz are cu certitudine și o parte întunecată în ea, neexplorată, pe care încearcă să o acceseze. Fratele ei este un fel de oglindă, o imagine a ei negativă. Este ceva mitic și primitiv în această reprezentare de tip arhaic a lumii. Cred că are de a face cu experiența noastră de mii și mii de ani ca ființe umane. Atît de mult timp ne-am gîndit cît sîntem de umili în univers, deși am acumulat atîtea și avem atîta mister și această dorință, dar și o lipsă a înțelegerii, de fapt, care a venit odată cu tehnologia. Ni se pare că știm totul și că dominăm totul, dar asta e foarte înșelător. Sînt toate aceste filme care prezintă o imagerie sigură, care ne livrează toate cheile. Pentru mine, însă, misterul provine din nesiguranță. Filmul meu tocmai despre asta este. Sînt întotdeauna mai pregătit să pun întrebări decît să răspund, așa că nu știu soluțiile.
Frumusețea va salva lumea sau roboții vor salva lumea?
Nu știu dacă frumusețea va salva lumea, însă, cu siguranță, roboții o vor distruge, fiindcă noi le dăm prea multă putere. Odată cu revoluția digitală, totul a fost confiscat de computer, de supremația codurilor binare. Dacă abandonăm puterea propriului nostru creier și puterea de a proiecta, de a dori și de a crea, ne distrugem pe noi înșine. Eu așa simt, că trebuie să punem limite, să fixăm un control. Spre exemplu, azi toată lumea face fotografii cu telefonul, însă unde vor fi acestea în 50 de ani? Răspunsul: aceste fotografii nu vor mai exista, însă negativul filmelor va mai exista. Oamenii cred că datorită Internetului lucrurile există, însă este doar un nor și norul dispare. Este o iluzie căreia îi dăm prea mult din noi înșine și din culturile noastre. Realitatea virtuală este volatilă și este o capcană majoră.
Creați secvențe lungi, foarte complexe, foarte elaborate, atent construite. Cum le planificați?
Este un proces lung, alături de asistentul de regie și de directorul meu de imagine încercăm să creăm o lume care, în acest film, înconjoară ca un văl personajul principal. Straturile de imagine și de sunet dau impresia creării unei perspective mentale care merge dincolo de spațiul infim pe care îl ocupă fiecare dintre noi, merge către ceva mult mai amplu. Este o senzație de împărtășire cu personajul principal a simțului timpului și spațiului. Așa se explică acele mișcări complicate de cameră, care o urmează pe Irisz în acel labirint al existenței sale. Este conceput ca o călătorie care te face să îți pui permanent întrebări, întrucît nu controlezi personajul principal, ți se fură acea poziție confortabilă pe un teren sigur. Dimpotrivă, există permanent întrebări și nu știi în ce parte a labirintului te afli în momentul ăsta. Este un punct de vedere al unei subiectivități submersive pe care am urmărit-o. Filmul operează inclusiv cu acest disconfort de a nu-ți da răspunsul global, odată cu frustrarea protagonistei de a oscila între lumina și întunericul lumii ei. Misterul o va devora complet, căci se află chiar în interiorul ei, așa am construit lucrurile.
Vă considerați un regizor cerebral, instinctiv sau ludic?
Nu știu, mi-e greu să răspund. Cred că sînt un amestec de gînd și simțuri, uneori sînt foarte instinctiv, alteori văd retrospectiv, analitic lucrurile. Regia de film este și ea o călătorie. Abia cînd termin un film îi înțeleg cu adevărat scopul. Este și o călătorie a mea, a regizorului, care se naște chiar în timpul procesului de filmare. Mesajul, esența, unghiurile filmului, sensul său precis se nasc în toiul procesului de realizare a filmului. Nu este scopul meu să dau răspunsuri serioase și nutresc speranța ca publicul să plece acasă cu întrebările filmului, să reflecteze asupra lor. Trebuie însă să fie o călătorie misterioasă, țin mult la asta. Îmi place să cred că cinema-ul este mai mult decît o industrie a actualității.
a consemnat Andreea VLAD
