Cum să-ți iei adio de la vechiul sine – interviu cu regizorul Nadav LAPID

Synonymes / Sinonime i-a adus anul acesta lui Nadav Lapid premiul Ursul de Aur la Berlin. Inspirat chiar din experiența regizorului, filmul redă povestea lui Yoav (jucat de Tom Mercier), un tînăr israelian care fuge din țară după stagiul militar obligatoriu. Odată ajuns la Paris, el refuză cu încăpățînare să mai vorbească idiș, folosindu-se în schimb de un dicționar francez. Filmul a fost receptat și drept o critică adusă Israelului, dar și Franței. Traume din trecut, emigrare, identitate, cultură, politică – Sinonime poate fi privit din mai multe unghiuri. Am discutat cu regizorul Nadav Lapid la TIFF, unde acesta a fost unul dintre invitații speciali. Filmul mai poate fi văzut în perioada 24-30 iunie, în cadrul Bucharest International Film Festival. 

De ce fug oamenii din țările lor?

Evident, sînt unele situații cînd oamenii nu au altă soluție, dar nu e cazul și în film. Aș putea sugera că problema e cînd identifici ceva greșit în mod sistematic nu doar în țara ta, ci în sufletul ei colectiv. Nu o anume problemă politică, ceva concret, ci ceva mai mare, în ADN-ul țării tale. Mai mult, simți că acest suflet colectiv devine chiar sufletul tău, devine parte din ADN-ul tău. Și trebuie să fugi ca să te salvezi, altfel devii și tu parte din problemă. E ca atunci cînd te uiți în oglindă și vezi diavolul în tine. Cred că atunci cînd vezi diavolul nu doar afară, ci și înăuntru, e un moment bun să fugi. Cu toate că, ajuns în acest punct, de obicei, fuga nu mai ajută, căci aduci cu tine exact lucrurile de care fugi.

Întocmai. Yoav refuză să vorbească idiș, deși face parte din identitatea lui, și umblă peste tot cu un dicționar francez. Chiar e posibil să ne rescriem istoria personală?

Poate că e imposibil să vindeci multe din defectele omenirii, și totuși, oamenii încearcă în continuare. Dacă e posibil, te va costa scump, vei fi alienat de propria persoană. Dar Yoav luptă tot timpul, se lovește mereu de ziduri, iar faptul că, poate, e imposibil să-ți rescrii istoria personală nu-l împiedică să încerce în continuare.

Yoav spune, la un moment dat: „Cuvintele lovesc, cuvintele dor.“ Arta poate face schimbări și în plan politic, nu doar personal?

Poate arta să schimbe realitatea? Pot vorbi doar despre mine, scopul meu ultim este să arăt adevărul profund al momentului, materialul existenței. Eu nu sînt interesat să lupt pentru soluții, pentru că nu știu care sînt acelea. După cum știm, soluțiile nasc noi probleme. Uneori, oamenii fac filme pentru a alerta umanitatea în privința unei probleme sau alteia, ceea ce e foarte bine, dar pe mine nu mă interesează să fac asta. Dacă vrei să faci o schimbare punctuală, mai bine intri în politică. Sigur, te poți implica politic și făcînd filmul, ajungînd cu mesajul la doi-trei-patru oameni, dar asta ar fi limita artei tale.

Spuneați că, în Israel, filmul a atins mai ales tinerii.

Da, e același sentiment ca atunci cînd citești o poezie: iată, cineva a pus pe hîrtie sau pe ecran sentimentele mele. Dar asta nu înseamnă neapărat că după aceea problemele vor fi rezolvate.

Cum a fost primit filmul în Israel, după cîștigarea Ursului de Aur la Berlin?

Mai întîi a fost etapa Ursului de Aur, înainte ca publicul să fi văzut filmul. E o țară mică, părea că am cîștigat ceva de genul Eurovision, am fost primit cu mîndrie națională și a fost frumos. Mă recunoșteau oamenii din supermarket, mă strigau din mașini, părea că sînt un soi de erou național. Iar lucrul ăsta m-a impresionat foarte tare, acești oameni își doreau o împlinire „normală“, să nu fie doar primii din lume la capitolul bombe sau la aruncat rachete. Apoi, după ce au văzut filmul, sigur, s-au schimbat lucrurile. Am primit amenințări, expresii ale furiei unora. Ministrul Culturii din Israel mi-a spus că îmi salută realizarea, dar că nu e sigur că filmul e în concordanță cu legile din țară. După ce filmul a apărut în cinematografe, însă, oamenii s-au aplecat asupra lui mai cu profunzime. Sigur că filmul este și politic, căci și oamenii simt politic – atunci cînd sînt cel mai personali, sînt și cel mai politici, iar cînd sînt politici, sînt și cel mai personali, lucrurile se amestecă aici. Filmul a fost polemizat, am avut senzația, după Berlin, că se va discuta mult despre asta. Cam jumătate dintre oameni au fost fascinați de el, în vreme ce cealaltă jumătate au fost enervați. Ce a fost puternic pentru mine a fost faptul că oamenii nu se puteau opri din a vorbi despre asta, din a și explica sentimentele, în fiecare tabără. Se creează astfel o diversitate de reacții.

Filmul este, într-o măsură, autobiografic. Cum ați lucrat cu actorul debutant Tom Mercier?

Am ajuns foarte apropiați. La filmări, nici nu a fost nevoie să vorbim, ne înțelegeam fără cuvinte. Tom a citit „sfaturile“ mele direct din scenariu. Încă de cînd am început să scriu scenariul, firește că m-am imaginat pe mine mai tînăr. Apoi am început casting-ul și m-am simțit cumva melancolic. Trebuia să dau rolul unui „eu“ mai tînăr, doar că acel eu nu mai exista. Cînd l-am văzut pe Tom Mercier la audiții, a fost ca și cum aș fi dat peste o versiune mai bună a mea din tinerețe. Ar trebui să găsești persoana care să-ți permită să-ți iei adio de la vechiul sine fără cea mai mică urmă de regret. Cred că asta s-a întîmplat aici.

Ați lucrat alături de tatăl dvs., scriind împreună scenariul pentru film, iar mama dvs. a realizat montajul. V-a apropiat această experiență?

M-a ajutat să iau puțină distanță de tot ce s-a întîmplat. Nu cred că, la vremea respectivă (cînd a plecat din Israel imediat după terminarea armatei – n.r.), părinții mei și-au dat seama ce se întîmplă cu mine. Nu am discutat între noi pe măsură ce am lucrat, ci totul i se întîmpla lui Yoav, ei nu l-au identificat cu mine. Dacă ne gîndim la o scenă dură, la ședința foto pornografică, de pildă, ei nu și-au pus nici un moment întrebarea dacă asta chiar s-a petrecut.

Deseori, de-a lungul filmului, Yoav spune povești și repetă obsesiv cuvinte, alese anume pentru a crea aliterații. L-am putea considera pe Yoav un poet?

Da, am sentimentul că omul ăsta va fi cîndva un artist. E, cumva, chiar nașterea unui artist, un om care încă nu e conștient de ce creează. Nu există o distincție între sinele lui și cuvintele sale. Tocmai de aceea e gata să-și ofere mai departe poveștile, ele sînt singura identitate pe care o are. Dar, mai tîrziu, le ia înapoi, i le cere înapoi lui Émile, care le scria – „poate că n-au nimic special, dar sînt ale mele“, se gîndește el. E momentul în care își dă seama de ceea ce e el, „eu sînt poveștile mele, eu sînt cuvintele mele“. Dar Yoav nu e doar scriitor, căci are nu doar cuvintele, ci și corpul său cu care vorbește, e vorba de ceva tridimensional. Yoav e un performer.

a consemnat Cristina ȘTEFAN

Foto: wikimedia commons