Complicitate

● Lemonade (România – Germania – Canada – Suedia, 2018), de Ioana Uricaru. 

Lemonade, debutul Ioanei Uricaru, regizoare de film stabilită în Statele Unite de ceva vreme, oscilează permanent, dar controlat, între o imersiune în realitatea optimist-triumfalistă a visului american și lenta, dar sigura pulverizare pe ecran a mitului american sub forma unui miraj Fata Morgana. Această destabilizare destul de sumbră a visului american, care presupune multe compromisuri, renunțări și necesare reajustări interioare, unele la limita reconfigurării caracterului (atît în bine, cît și în rău, în funcție de liberul arbitru al imigrantului), este redată pe ecran prin progresiva distorsionare senzorială a proporțiilor. Percepțiile vizuale și auditive sînt alterate și alienante, conectate destul de direct la starea interioară a eroinei, asistenta medicală Mara (Mălina Manovici). Ea este aproape strivită, ca în filmele expresioniștilor, de înălțimea intimidantă a clădirilor, de freamătul deseori îngrijorător al naturii (cu toate că există și pete de lumină sau serenitate în unele secvențe), de vînzoleala de la metrou și, în general, de bruiajul urban devastator, care aproape o lasă fără grai. Ea privește mai tot timpul pierdut, de parcă ar dori să se facă invizibilă, și vorbește mai mereu în șoaptă, în special în situațiile în care se simte în netă inferioritate, în cadrul raporturilor de putere cu reprezentanții autorităților. Sosită printr-un contract de muncă pe termen limitat, Mara încearcă să își prelungească șederea în State printr-o căsătorie rapidă cu Daniel – un bărbat victimă a unui accident de muncă pe care îl îngrijește în spital – căsătorie care nu e însă total oportunistă (sau nu în mod fundamental, sugerează ea cu aparentă sinceritate, la un moment dat).

Pierdută în acest hățiș deopotrivă birocratic și dezumanizant (asaltul forțelor de ordine asupra ei în camera în care Mara și-a lăsat nesupravegheat copilul minor pare mai degrabă o hăituire, nici un argument în apărarea sa nefiind măcar ascultat, cu atît mai puțin luat în considerare), Mara are însă un aliat prețios, care îi dă o forță pe care, pentru ea personal, este foarte probabil că nu ar putea-o etala. Legătura organică dintre mamă și Dragoș (interpretat de Milan Hurduc), care nu cade nici o clipă în clișeul dependenței obsesiv materne, este mai degrabă lizibilă în registrul legăturii dintre doi copii cu vîrste diferite, dintre care, pe rînd, fiecare poartă responsabilitatea celuilalt. Asta deși, în realitate, ambii sînt expuși și vulnerabili. Ca un fel de Hänsel pentru fiul său în care ea vede o Gretel, Mara ține tot timpul, simbolic, în buzunare, pietricelele albe sau firimiturile de pîine care să îi ajute să nu se rătăcească unul de altul în complicata pădure americană. Asta deși nu are nici măcar o clipă siguranța că, în final, vor reveni amîndoi la lumină cu buzunarele pline de nestemate. Complicitatea este firul roșu care îi unește pe cei doi în acest labirint înșelător nu numai al țării de destinație, ci și al statutului de imigrant dintr-o țară săracă est europeană. Avocatul sîrb de origine bosniacă la care eroina apelează pentru a rezolva prelungirea vizei sale punctează, la rîndul său, un alt fel de complicitate, cea a est-europenilor care, deși în străfundul lor deseori urăsc America, au nevoie de oportunitățile infinite promise de ea.

În interpretarea sensibilă a Mălinei Manovici (o foarte talentată actriță a Teatrului Național din Timișoara), Mara este o tînără femeie de o candoare nepervertită chiar și atunci cînd este șantajată, jignită sau victimă a agresiunii fizice sau psihice cu care se confruntă în peregrinarea ei pe tărîmul libertății și democrației. Atît soțul Daniel, cît și ofițerul de la imigrări care îi solicită favoruri sexuale sînt ipostaze dure ale alterității și precarității visului american, care niciodată nu e atît de dezirabil și viu colorat pe cît îi pare de la distanță viitorului solicitant de viză. Se simte în această opțiune puțin schematizată a regizoarei (mai ales în cazul lui Daniel, prezentat inițial ca un om de ispravă, atent la soție și copilul ei) și un discret accent feminist, care însă nu rezonează disonant în ansamblul filmului.

Ioana Uricaru practică un cinema onest și sigur pe sine, care, deși nu optează pentru formule inovatoare sau un discurs estetizant, își asumă o amprentă personală fidelă sieși: aceea de a repovesti fără stridențe teziste mitul american dintr-o perspectivă curajoasă, redată cît mai transparent unui public larg.