Politica privirii
● Touch me not / Nu mă atinge-mă (România – Germania – Cehia – Bulgaria – Franța, 2018), de Adina Pintilie.
Există, în filmul de debut al tinerei Adina Pintilie, o fluiditate tandră a privirii – fluiditate atît a camerei care înregistrează, cît și indusă privirii spectatorului –, care vine din însăși structura lui versatilă, la granița dintre documentar, instalație video și ficțiune. Tandrețea vine din sensibilitatea cu care Adina Pintilie știe să se apropie de personajele ei, să le facă să se deschidă fără a le face să se simtă vulnerabile, chiar dacă toate au vulnerabilitățile lor, ceva ce le face diferite de normă. Intimitatea, cea mai dificilă ipostază umană (visele de care omul se teme cel mai mult sînt cele în care apare dezbrăcat în public), le dă însă eroilor ei forța de a fi transparenți (sau, cum spune Tomas, cel care în urma unei boli rare a rămas fără pic de la păr de la 13 ani, „faptul că nu am păr este o mască în minus“).
O femeie trecută bine de prima tinerețe, cu o figură impenetrabilă și o privire absentă, urmărește de la oarecare distanță, în aceeași încăpere, un bărbat tînăr și putermic, în timp ce acesta se masturbează. Există o urmă de dorință în privirea femeii, poate și un început de încredere. Totuși, distanța rămîne, și ea pare implacabilă. După un debut în care camera înregistrează microscopic corpul, cu toate imperfecțiunile, dar și măreția sa, Touch me not / Nu mă atinge-mă conturează apoi o alienare aproape totală a individului. Laura (Laura Benson) este o celibatară de vreo 50 de ani, despre care nu aflăm prea multe, dacă a fost sau nu căsătorită, dacă a trăit sau nu experiența maternității, înțelegem doar că are un blocaj și nu se poate apropia de bărbați. Pe lîngă apelarea la un call boy, Laura încearcă și alte mijloace de a se vindeca, ea apelează la o lucrătoare sexuală, transsexualul Hanna, sau la un terapeut în managementul furiei (Seani Love). Cauza traumei ei pare a fi o posibilă educație ultraconservatoare, care inhiba emoția, impusă de tatăl ei aflat acum în stare terminală, pe care femeia îl vizitează uneori la spital. În ședințele de terapie pe care Tomas (expresivul actor islandez Tómas Lemarquis) le desfășoară la aceeași clinică unde este internat și tatăl Laurei, contactul vizual este privilegiat, căci este și cel mai greu de susținut. Mai mult, pacienții sînt încurajați să îl atingă pe celălalt imaginîndu-și că au un ochi în vîrful degetului.
O poezie stranie, insinuantă, uneori crudă îmbracă nuditatea oamenilor care tînjesc unul după celălalt, în lumina eterică, de un alb clinic și totuși caldă, ce dă contur și viață corpurilor (director de imagine George Chiper-Lillemark). Încăperille sînt aerisite și monocrome, inundate de alb sau gri, trecerile dintr un spațiu în altul sînt firești și naturale, deși planurile largi aproape lipsesc, există puține culori în acest cadru minimalist (în special petele de culoare ale naturii) și multă sticlă. Fluiditatea de care vorbeam este dată și de claritatea sau non-claritatea imaginii, uneori personajele fiind filmate neclar, ca exilate în propriile emoții (sau, cum spune Tomas, „filtrul asupra emoțiilor le face neclare“, în special pentru celălalt).
În acest univers postindustrial, care privilegiază izolarea chiar în mijlocul supraaglomerării urbane, Touch me not surprinde, cu o siguranță regizorală remarcabilă, o astfel de ipostază a crizei sau a slăbirii fiinţei. Este o criză pe care filosoful Gianni Vattimo o atribuia gîndirii slabe, cea care relativizează și face subiectul mai vulnerabil față de obiect. După Vattimo, filozofia tradiţională, în linia doctrinei platoniciene şi a creştinismului, ne impunea să apreciem valorile sigure în detrimentul valorilor relative, esenţa şi nu aparenţa, metafizicul şi nu fizicul, centrul şi nu periferia. Mai eclectică și mai difuză, gîndirea slabă redescoperă nuanţele, semitonurile şi detaliile. Postmodernul construieşte lumea sa ludică, anarhică și impredictibilă, lipsită de iluzii și de autoiluzionare. În Touch me not există această însingurare tipic postmodernă, în care nici nu mai contează dacă Dumnezeu a murit sau nu, întrucît nimeni nu pare preocupat de existența sau non-existența sa, și cu atît mai puțin dacă omul mai păstrează ceva din asemănarea sa originară cu divinitatea. Sau mai simplu, cum spune Christian, bolnavul de scleroză spinală care nu își poate mișca decît imenșii ochi albaștri, „nu există doar alb sau negru, cum spunea creștinismul, ci totul poate avea mai multe nuanțe“, aducîndu-și aminte de perioada cînd se percepea ca fiind doar „un creier purtat de colo pînă colo“.
Într-o curioasă semantică inversată, a fi privit cu adevărat, a fi scanat pînă în profunzimea sufletului este posterior atingerii în acest univers aseptic și autosuficient. Așa cum corpul Laurei este înstrăinat de sinele ei, reprezentarea sau interpretarea gestului fiind mai semnificante decît gestul în sine, Touch me not deconstruiește cu o inteligență rafinată, chiar dacă uneori redundantă, limitele limbajului despre intimitate. La un moment dat, însăși regizoarea devine personaj și acceptă valoarea terapeutică a demersului său. Deși raționalizarea și verbalizarea (tehnici-cheie în terapia cognitiv-comportamentală) mai fură puțin din acuratețea filmului, există momente de cinema autentic: atunci cînd Laura le răspunde unor cîini de pe stradă care o latră „lătrînd“ și ea la ei pînă ce îi aduce la tăcere, sau secvența în care Tomas și Laura se apropie unul de altul pornind de la o rară amintire comună („memoria noastră nu e comună“, cum spunea Max Frisch): cel mai vechi cîntec de leagăn pe care îl știe fiecare.
Este o doză de adevăr în aserțiunea că Ursul de Aur cucerit la Berlinală, în 2018, a venit și ca o răsplată pentru discursul corect politic al filmului, livrat uneori strident și cam fără umor (dacă acesta există, el este mai degrabă involuntar, ca în scena în care transsexualul Hanna, altfel o figură simpatică și iubitoare de Brahms, arată spre simulacrul său de sex masculin, declamînd solemn „Acesta e purul adevăr“). Însă la fel de adevărat este și talentul indiscutabil al Adinei Pintilie, cu universul ei foarte special, cu care poți sau nu să rezonezi. În definitiv, așa cum cîntă cei de la Einsturzende Neubauten pe genericul final, melancolia e peste tot.
