„Oricine poate face film acum“ – interviu cu regizorul Radu MUNTEAN
Figură emblematică a Noului Val românesc în cinema, regizorul Radu Muntean și-a lansat de curînd cel mai recent lungmetraj, Alice T. Producția reprezintă debutul în film al tinerei actrițe Andra Isabela Guți, iar prestația ei a fost distinsă cu Leopardul de Argint pentru cea mai bună actriță în rol principal la Festivalul de Film de la Locarno. Radu Muntean a lucrat la scrierea scenariului cu vechii săi colaboratori, Alexandru Baciu și Răzvan Rădulescu, iar filmul rezultat este o dramă intensă și neromanțată în care adolescenta Alice Tarpan are o relație tensionată cu prietenii, o situație școlară dificilă, iar faptul că rămîne însărcinată o va pune în conflict cu mama ei adoptivă, dar în același timp o va apropia de aceasta.
Filmul a avut o proiecție specială, în ziua premierei naționale, în cadrul Festivalului Internațional de Film de Scurtmetraj „Alter-Native“ de la Tîrgu Mureș, iar la final, echipa filmului a răspuns întrebărilor publicului. O persoană s-a declarat deranjată de limbajul ocazional vulgar al filmului, care este prezent în multe dintre producțiile românești și străine.
Ce părere aveți despre faptul că, în pofida gravității unor acțiuni exprimate în filmele dumneavoastră, inclusiv în cel mai recent, Alice T., unii oameni încă se declară deranjați de limbaj și mai puțin de aspectele negative ale naturii umane, pe care le ilustrați?
Oamenii receptează diferit filmele în funcție de vîrstă, de propriul nivel de educație, de propria lor biografie, de istorie. E foarte complicat. Filmele pe care le fac eu nu sînt neapărat pentru toată lumea. Eu n-am o problemă că cineva din sală se ridică și spune: „Dom’le, mă deranjează că se vorbește urît în film!“ Asta e părerea lor și eu nu am decît s-o respect.
Credeți că ține de pudibonderia publicului?
A fost o reacție a unui spectator. Am mai întîlnit reacția asta, nu pot să spun în ce măsură este reprezentativă sau nu, dar eu am explicat că mie mi se pare că sînt lucruri mai importante decît acest aspect care ține de un soi de reprezentare formală a caracterului personajului. Alice reprezintă tipul ăsta de personaj, chiar dacă-i frumos sau nu. Eu nu fac filme educative, în sensul în care se făceau pe vremuri filmele de protecția muncii. Cred că se înjură la fel de mult în filmele americane, dacă e să comparăm, dar fiindcă cunoaștem mai bine limba română, ni se pare mai deranjant. Nu cred că asta ar trebui să fie o barieră în receptarea filmului. Aici ar putea deveni deranjant tipul ăsta de prejudecată: în momentul în care împiedică spectatorul să ajungă la ce e important în film pentru că se lovește de bariera asta extrem de superficială, de fapt. Și din tot ce face Alice, personajul principal al filmului, dacă e s o iei așa, cred că înjurăturile sînt lucrul cel mai puțin grav.
Nu credeți că ar trebui să ne deranjeze, cel puțin în sfera publică, politicienii agramați și personalitățile care manifestă o cunoaștere precară a limbii române?
Sigur că da. Asta dacă e să discutăm în afara filmului. Dar, încă o dată: eu nu sînt Alice și nici Andra (Isabela Guți, n.r.) nu e Alice, ci e o actriță care a interpretat un rol. Personajul respectiv nu vorbește ca în cărți și trebuie să înțelegem asta, să acceptăm și să mergem mai departe, să vedem ce-și propune, de fapt, filmul și unde vrea să ajungă.
Scenariul filmului e semnat de dvs. și încă doi scenariști. A cui a fost, de fapt, ideea?
Noi funcționăm la fel de fiecare dată: eu vin cu ideea inițială, o prezint colegilor și încercăm să construim povestea. Durează destul de mult pînă ajungem la un sinopsis, la un desfășurător de secvențe, durează uneori și cîte un an, în episoade de cîte o săptămînă, după care împărțim sinopsisul în trei, fiecare scrie bucata lui, mai citim, mai intervenim fiecare pe bucata celuilalt. E o muncă în trei.
Vă inspiră evenimente cu care ați in-teracționat direct sau pe care le-ați preluat din presă sau le-ați auzit de la alții?
Depinde. Mă inspiră de foarte multe ori lucruri din propria mea biografie, ceea ce nu înseamnă că filmele sînt în vreun fel autobiografice, dar ceva de-acolo mă atrage și am curiozitatea de a explora subiectul respectiv. Acum, în cazul lui -Alice T., niște resturi din biografia mea, felul în care consider acum că nu m-am raportat corect la niște rude de-ale mele, cu copii adoptați, cînd eram eu mai mic, s au întîlnit cu preocuparea pentru vîrsta adolescenței. Dat fiind faptul că am doi copii adolescenți, încerc pe cît posibil să-i înțeleg, încerc pe cît posibil să îmi revizitez propria adolescență tocmai ca să îi înțeleg pe ei mai bine. Lucrurile astea, împreună, m-au făcut să abandonez un proiect pe care îl începusem inițial și să mă ocup deocamdată de Alice.
Ar putea părea ușor forțată comparația, dar care ipostază vi se pare mai curajoasă și mai dificilă, cea de regizor sau cea de părinte?
Sînt ipostaze complet diferite. Eu încerc să fac cît de bine pot tot ceea ce fac. Sînt un om care se stresează poate prea mult pentru orice lucru și încerc să mă implic cît pot în ceea ce fac. Sigur că implicarea mea emoțională, ca părinte, depășește orice fel de implicare profesională, chiar dacă sînt extrem de implicat atunci cînd fac un film și pentru mine e o perioadă extrem de intensă și de tensionată, dar felul în care mă raportez la copiii mei, implicarea emoțională în relația cu ei e mai mare decît orice. Nu știu cît ține de curaj, nu te gîndești niciodată ca părinte că ești curajos cînd faci ceva. Faci pentru copilul tău tot ce poate fi făcut și încerci să îi oferi dragoste în mod necondiționat. Poate că există elemente de curaj atunci cînd te dai doi pași înapoi, îți iei un pic mîinile de pe situație și lași copilul să se dezvolte.
Cred că primul mare gest de curaj e cînd te decizi să devii părinte.
Nu e neapărat așa. Depinde cînd te decizi, de vîrsta la care o faci, de relația în care ești în momentul ăla, s-ar putea să te ia valul. Uneori e o chestie de inconștiență, se întîmplă să se întîlnească de multe ori curajul cu inconștiența. Pentru că îți dorești un copil, sînt drăguți cînd sînt mici. Eu întotdeauna am crezut că un motiv pentru care ei sînt atît de drăguți cînd sînt mici e ca să poți să-i suporți, pentru că la un moment dat devin insuportabili pe alocuri, cînd încep să urle și nu înțelegi de ce. Fiind atît de drăguți, treci peste orice. Relația cu copilul se construiește treptat, în timp, înveți foarte mult din felul în care interacționezi cu copilul. Eu consider că am învățat cel puțin la fel de multe lucruri de la copiii mei ca ei de la mine. Nu e o vorbă în vînt asta. Te redescoperi cumva pe tine. Faptul că am copii m-a ajutat să fiu eu un copil mai bun pentru părinții mei, să-i înțeleg mai bine, să înțeleg prin ce-au trecut în raport cu mine. Îți deschide niște perspective. Nu cred că e vorba neapărat de curaj. Strict în cazul filmului Alice T., cred că am fost mai degrabă inconștient decît curajos pentru că am plecat la drum cu un personaj extrem de complex, pe care știam de la început că o să-l interpreteze o fată fără nici un pic de experiență în actorie. Am avut și noroc să o întîlnesc pe Andra, care are niște instincte fantastice și o hotărîre care a făcut-o să suporte presiunea de la filmare și să-și dorească foarte mult să îmi facă mie pe plac și să facă un rol remarcabil. Dar riscul a existat pe tot parcursul filmului, am mers pe sîrmă. Au fost secvențe foarte delicate, de care a depins foarte mult filmul, cum e secvența de final. Dacă nu ieșea în nici un fel, ar fi trebuit s-o filmăm pînă ieșea, altfel n-am fi avut nici un film. Cred că a existat acolo ceva curaj spre inconștiență.
Vă uitați la filmele pe care le-ați făcut?
Foarte rar o fac și după mulți ani, pentru că le văd de atîtea ori în procesul de post-producție. Numai la mixaj am văzut fiecare cadru de zeci de ori, la etalonaj la fel, apoi la montaj, pe urmă mai faci niște vizionări ca să-ți dai seama cum s a așezat filmul, deci știu fiecare virgulă. Ai nevoie de un timp, să pui o distanță între tine și propriul tău film ca să-l poți vedea încă o dată și să-l vezi în momentul în care distanța e suficient de mare încît să nu te mai afecteze secvențele pe care le consideri insuficient împlinite, pentru că alea te lovesc direct la ficat.
Au evoluat foarte mult atît piața de film, cît și tehnologia de care se dispune în prezent. Avantajează aceste schimbări tînăra generație de cineaști?
E foarte mult de discutat aici. Dacă mă întrebi de felul în care un tînăr se poate antrena în momentul ăsta în film, sigur că posibilitățile sînt acum nenumărate și e la îndemîna oricui să pună mîna pe un telefon, să filmeze ceva în 4K și să l monteze pe un laptop sau chiar pe telefonul cu care filmează. Este uimitor. Să ne-nțelegem: cînd am început eu meseria asta, încă filmam pe peliculă reversibilă care nu avea nici măcar negativ și, dacă pierdeai un cadru în coșulețul mașinii de montaj, pierdut era. Se lipeau cadrele cu scotch și așa mai departe. N-avea nici sunet și trebuia playat sunetul, separat, de pe un casetofon, la vizionările studențești. Acum oricine poate face asta și avantajul este uriaș, pentru că oricine poate vedea imediat rezultatul muncii lui, să vadă ce înseamnă să legi două cadre între ele și să faci o poveste, să înveți să stăpînești limbajul cinematografic, semnele de punctuație. Cineva poate să facă o povestioară cu noi aici, dînd interviu. Un tînăr poate să își facă mîna filmînd tipul ăsta de mici povestioare și are șansa să vadă imediat ce-a ieșit, ce n-a fost bine și ce ar putea îmbunătăți.
Deci nu mai e o condiție obligatorie să fii absolvent de studii de specialitate ca să devii cineast.
Absolut deloc. S-a democratizat extrem de mult fenomenul ăsta cinematografic. Oricine poate face film acum. Sînt tot felul de vloggeri care își fac mini-filmulețe. Am antrenat niște copii de liceu, ca o inițiativă a Les Films de Cannes à Bucarest, pentru realizarea unor filmulețe de un minut. Ei deja știau să filmeze și să monteze. Imaginează-ți cum era pe vremea noastră: cine putea să-și permită asta? Îți trebuiau niște mijloace de producție ca să poți să faci un filmuleț cît de mic. Și ăsta e un mare avantaj, eu nu cred că trebuie să facă neapărat o școală, în nici un caz cea de-aici, dacă mă întrebi pe mine. S-ar putea să greșesc, dar cred că pot să facă asistență de regie sau să participe la filmări în echipe profesioniste de filmare și să învețe foarte mult.
Dumneavoastră îi primiți în asistență, la filmări, pe cei care sînt interesați?
Da. Am avut vreo patru asistenți principali și toți fac regie de capul lor acum. Doi dintre ei au făcut lungmetraje, deci e OK. Se poate.
a consemnat Andrei VORNICU
