La parastasul lui Emil (III)
• Sieranevada (Romînia, 2016), de Cristi Puiu.
În ce măsură diferă Sieranevada de filmele precedente ale lui Cristi Puiu? De la Marfa şi banii la Aurora, construcţia pe care o urmau aceste filme se baza în mare parte pe urmărirea parcursului unui personaj. Camera înregistra acest parcurs, încurajînd spectatorul să îl observe şi el. În Aurora, spre exemplu, o astfel de observaţie punea în contradicţie planul lui Viorel cu ambiguitatea şi complexitatea lumii din afara sa. Sieranevada are şi el un personaj-liant, Lary, şi o poveste, participarea într-o zi de duminică la un parastas, dar nu se mai încadrează la fel de precis în acest tipar. În locul conturării unei singure poveşti, camera e aici interesată (poziţionată în holul apartamentului) într-o mai mică măsură de cuplu şi de evenimentele care li se întîmplă, şi mai mult de multitudinea de evenimente din apartament, a lucrurilor care se petrec cu aglomeraţia de personaje (care numără în jur de douăzeci). Construcţia din Sieranevada se opune expunerii unei singure perspective: nu există un protagonist în înţelesul deplin al cuvîntului şi un singur punct de vedere, ci mai multe, iar ceea ce i se întîmplă unui personaj nu e mai important decît ce i se întîmplă altuia.
Discuţiile din apartamentul bucureştean au loc, drept consecinţă, de multe ori simultan, şi dacă în mod obişnuit camera ar fi ales una dintre ele, lăsînd-o pe cealaltă în umbră, Puiu nu le separă. Din hol putem vedea ce se petrece în sufragerie concomitent cu evenimentele din bucătărie. Oamenii se adună pentru a mînca, pentru a asista la slujbă sau în jurul unui conflict, pentru ca apoi grupurile să se dizolve şi să se mute asupra altui eveniment. Spectatorul e pus astfel în situaţia de a face el ceea ce într-un film clasic narativ ar face montajul – să aleagă din multitudinea de evenimente pe cel la care vrea să privească, să asculte conversaţia care îl atrage şi astfel să facă singur corelaţiile pe care un film clasic narativ i le-ar da gata digerate. Nu trebuie să privească neapărat, de pildă, Biblia din bibliotecă, dar o poate descoperi, şi odată cu această descoperire poate afla ceva în plus despre de oamenii din acea casă şi despre viaţa aproape necunoscută a personajul absent, Emil.
Cu ajutorul desfăşurărilor de evenimente simultane, devenim conştienţi şi de faptul că nu putem percepe tot ce ni se livrează, că inevitabil va trebui să operăm o selecţie. În plus, filmul ne indică de fiecare dată că ceea ce vedem este un fragment dintr-o realitate mai largă: personajele sînt filmate în trecerea lor dintr-o cameră în alta, pe jumătate sau doar cu o parte a corpului, uşile camerelor nu rămîn permanent deschise pentru a ne oferi accesul nelimitat, ci se închid şi se deschid creînd o intermitenţă, un acces limitat al spectatorului. Discuţii au loc şi în afara cadrului, pe scara blocului, către care camera nu se îndreaptă pentru a ne lămuri cine vorbeşte cu cine. Deseori, în timp ce cineva discută în sufragerie, altcineva are poate o discuţie mai importantă în camera alăturată şi filmul ne face să înţelegem că deja am pierdut mult din acea conversaţie, poposind în mijlocul ei, nu de la început. Evelina îşi exprimă dorinţa de a discuta ceva cu Lary la începutul filmului, dar evenimentul nu se mai întîmplă. Nu aflăm de ce l-a părăsit prietena sa pe Sebi, dacă sînt sau nu întemeiate acuzaţiile Sandrei privind gărzile lui Gabi sau dacă prietena lui Cami a luat droguri sau e o bolnavă pe care toţi ceilalţi (într-o casă de medici) o ignoră.
Pe lîngă accesul limitat al spectatorului la informaţii, filmul accentuează şi limitările personajelor faţă de ce se petrece în propriul lor spaţiu, în propria lor familie. Ele sînt filmate în cadru cu faţa sau cu spatele, sau din profil, indicîndu-ne prin poziţia lor faţă de ceilalţi oameni din cameră că punctul lor de vedere, ca şi al nostru, e restrîns: nu pot distinge ce e în spatele lor sau în lateral, deşi ce se petrece acolo e important pentru ei, spre exemplu, ca atunci cînd Relu face glume în spatele lui Toni. Neputinţa de a avea acces la un eveniment familial e pusă în balanţă cu ipotezele personajelor privind marile conspiraţii. Cum ne raportăm la evenimente la care nu am participat, precum cel din 11 septembrie 2001, dacă nu putem cunoaşte nici ce se petrece la o masă în familie?
Sieranevada e preocupat mai puţin de povestea unui personaj sau a altuia decît de prezentarea evenimentului în sine printr-o multitudine de perspective. E o prelungire a pariului făcut de Puiu cu filmul său precedent pentru schimbarea percepţiei spectatorului asupra unui eveniment banal, foarte restrîns, aparent complet cognoscibil, care îşi revelează după aproape trei ore complexitatea aproape indescifrabilă.
Ancuța Proca este critic de film.