Spectacular, spectacular!
Ben-Hur (SUA, 2016), de Timur Bekmambetov.
Romanul de mare succes al lui Lew Wallace, Ben Hur – O poveste despre Hristos, a fost urmat de adaptări, pentru Broadway sau Hollywood, care n-au ajuns mai puţin cunoscute decît inspiraţia lor literară. Cele mai celebre versiuni cinematografice ale sale, cea mută din 1925 a lui Fred Niblo şi cea la care se face referire cel mai des, din 1959, regizată de William Wyler, au avut mult de-a face, pe lîngă punctul comun al unei viziuni creştine, cu revoluţii tehnologice, bugete exorbitante şi o preferinţă pentru spectaculozitate. Filmul mut din 1925 testase Technicolorul, iar în filmul regizat de William Wyler, care fusese gîndit la scală grandioasă, platourile de filmare deveniseră o atracţie în sine pentru vizitatori. Ben Hur din 1959 reprezentase şi o posibilitate de scoatere din faliment a companiei producătoare, care a dat roade. Noua adaptare pentru cinema din 2016, imaginată de Timur Bekmambetov, este şi ea o aducere a poveştii la noile standarde tehnologice ale mediumului cinematografic de azi prin folosirea CGI-ului (care a salvat probabil şi vieţile unor cascadori: filmul lui Wyler e cunoscut şi pentru numărul de vieţi pierdute pentru obţinerea efectelor din scena cea mai spectaculoasă a filmului, cursa cu care), proiectarea în 3D (în cea mai mare parte folosită tot pentru cursă) şi comprimarea acţiunii de la cele trei ore şi jumătate ale versiunii din 1959 la doar două ore. Folosirea noilor tehnologii în Ben-Hur nu constituie însă o inovaţie şi, deşi există schimbări la nivel narativ, povestea sa e foarte departe de nivelul predecesorului său, chiar şi din perspectiva spectaculozităţii.
Există o sumedenie de lucruri prin care Bekmambetov păstrează o afinitate cu celelalte versiuni şi altele în care se rupe de vechile tradiţii de pînă la el. Începutul ne introduce direct, spre deosebire de celelalte adaptări, în relaţia de dragoste şi adversitate dintre prinţul Ben Hur şi Messala, fratele său adoptiv, care va fi dezvoltată pe parcursul întregului film. Bekmambetov îi oferă mai mult spaţiu şi mai multă importanţă lui Messala. Acesta nu mai e doar prietenul din copilărie, al cărui comportament afectiv conţinea o ambiguitate erotică neexprimată, ci un membru al familiei şi un element de echilibru în naraţiune. Bekmambetov mizează pe claritate, declarîndu-l frate, acolo unde scenariştii lui Wyler făcuseră opusul. Povestea principală se intersectează cu firul narativ biblic (al poveştii lui Iisus) în toate versiunile, dar aici o face mai tîrziu în desfăşurarea evenimentelor. Acolo unde Wyler optase să nu filmeze chipul lui Iisus, prezentîndu-ni-l prin reacţiile celorlalţi la acţiunile sale şi, cel mult, printr-o imagine cu spatele, Bekmambetov alege să îl arate fără echivoc, ca pe un om obişnuit. 3D-ul contribuie şi el la senzaţia de hiperclaritate, la impresia că lucrurile sînt complet cognoscibile. Însă sînt ele complet limpezi sau sînt doar suprafeţe lipsite de profunzime? Pentru Wyler, nu claritatea acţiunilor şi a relaţiilor era primordială, ci procesul prin care aceste acţiuni, personaje sau situaţii deveneau vizibile pentru ochii noştri, ni se dezvăluiau pentru o clipă, pentru ca apoi să se întoarcă înapoi în umbră. E cazul situaţiei în care, după un parcurs asemănător Contelui de Monte Cristo, Ben-Hur revine acasă şi află (greu, printr-un întreg proces, după ce mai întîi i se ascunde adevărul) că familia sa se află în Valea Leproşilor. Ieşirea lor din închisoare este redată ca ieşirea dintr-un mormînt. Doi paznici intră şi privesc, însă spectatorul nu are acces. Femeile se clarifică parţial şi nouă, după ieşire, printre umbre şi hainele care le acoperă, sub o privire care le recunoaşte identităţile, cea a iubitei lui Ben Hur, Esther, pentru a se pierde din nou în noapte. Felul în care Bekmambetov arată femeile bolnave e tributar horror-ului: dezvelirea, din întuneric, a unor chipuri distruse de lepră care stîrnesc milă şi groază (ca orice monstru dintr-un horror) pentru a produce surpriza spectatorului. Relaţiile dintre personajele sale nu ajung să se dezvolte în timpul prea scurt pe care li-l acordă. Din această cauză, atunci cînd minunile biblice au loc (şi ele au loc şi într-o versiune, şi în alta), în filmul lui Bekmambetov ele au un efect de prestidigitaţie: nu ştim cum s-au întîmplat. Efectul de surpriză e garantat, dar cîntăreşte puţin comparativ cu ceea ce s-a realizat pînă la el.
Ancuța Proca este critic de film.