La parastasul lui Emil (II)
Sieranevada (România, 2016), de Cristi Puiu.
În afară de mijloacele documentarului observațional care ne fac martori la evenimentul parastasului cît mai aproape de integralitatea sa, o bună parte din structura pe care se construiește Sieranevada, care alcătuiește acest cerc al personajelor, face apel la elementele comediei. Spre deosebire de forma crime thriller-ului folosită în Aurora fără a oferi și satisfacția unor rezolvări tipice genului, comedia din Sieranevada ajunge să fie satisfăcătoare, chiar și fără subtextul secundar, înțesat de semnificațiile, referințele literare și cinematografice cu care e încărcată. Prin intermediul ei se conturează nişte personaje mult mai accesibile (Sebi e conspiraţionistul, Cami e adolescenta-problemă, Toni e bărbatul adulterin, Ofelia e femeia care se victimizează) şi nişte situaţii dramatice tipice, cu care spectatorul s-a mai întîlnit. Cea mai spectaculoasă dintre ele rămîne „demascarea lui Toni”, expunerea lungului şir de infidelităţi de către soţia sa, ca o bulă care acumulează tensiune dramatică pînă la explozie. În contextul mai larg al filmului, comedia îi oferă spectatorului partea vizibilă a personajelor, forma lor, și ceea ce de multe ori e demascat ca performance-ul lor. În timp ce își expune propria teorie legată de evenimentele de la 11 septembrie, adresarea lui Lary e ambiguă: rostită pe un ton mai înalt decît pînă atunci, jumătate pare să-i fie dedicată lui Sebi, jumătate spectatorului, iar finalul ei e întîmpinat de exclamația soției sale referitoare la aplauzele pe care le merită.
Există și o latură mai puțin vizibilă, mai profundă, a personajelor. Felul în care spectatorul e invitat să o descopere ține de observația în timp a elementelor mizanscenei, corelate cu fragmentele de dialog la care avem acces. De multe ori, evenimentele se petrec simultan: Laura discută ceva despre o supă cu Gabi, cumnatul său, în timp ce Lary e implicat într-o discuție despre conspirații cu vărul său Sebi, iar spectatorul poate observa simultan cele două conversații, implicarea veselă, lipsită de griji a Laurei în conversație, și tărăgănarea, oboseala, încercarea de a ieși din ea exprimată de Lary. Esențială pentru această latură observațională rămîne mișcarea personajelor, fie ea dintr-o cameră în alta (fiecare iluminată diferit) sau prin permutările dintre ele. Fiecare mișcare constă într-o punere în lumină sau în penumbră, într-o apropiere de fereastră sau o afundare în întunericul camerelor (dintre care cea mai obscură rămîne camera lui Emil), pentru a le revela emoțiile lor, de pildă apăsarea lui Lary, în contradicție cu latura ironic-flegmatică afișată în conversațiile sale. Aranjarea personajelor în cadru pare să urmeze o anumită regulă: personajul care își dezvăluie vulnerabilitatea (de pildă, Ofelia, în scena dintre ea și Toni) e întors cu spatele, iar cel care joacă un rol, care se dă în spectacol, e complet vizibil, îndreptat direct spre cameră (în acest caz, Toni). Există o diferență între felul în care sînt percepute prin forma lor personajele și ceea ce acțiunile lor ne spun despre ele: Cami e o adolescentă cu un aspect rebel-comic (piercing, fes și telefon cu urechiușe), care e percepută drept întruchiparea iresponsabilității (judecată bazată în mare parte pe comicul hainelor sale), însă gestul, criticat de fiecare personaj din casă, de a oferi ajutor unei străine, e cel mai generos dintre toate interacțiunile la care sîntem martori și îi revelează noblețea, într-un mod care amintește de asistenta lui Lăzărescu, care negociază cu ceilalți în favoarea bolnavului.
E destul de evident că filmul depășește limitele unei simple preocupări pentru comicul de caractere sau pentru narațiune. Însă în ceea ce privește procesul observațional, viziunea sa nu ajunge să fie la fel de riscantă precum fusese în Aurora. Și aici, ca și în Aurora, șirul evenimentelor e perturbat (de data aceasta narativ, de lipsa preotului, problemele croatei etc.), însă această perturbare nu mai afectează percepția noastră cauzală, nu mai e într-o la fel de mare măsură destabilizantă.
Ancuța Proca este critic de film.
