O reacţie neaşteptată
Elle (Franța-Germania-Belgia, 2016), de Paul Verhoeven.
Noul film al regizorului olandez Paul Verhoeven – prezentat la noi în cadrul Les Films de Cannes à Bucarest – marchează reîntoarcerea sa la cinema-ul european (prin cel francez, după o perioadă mai lungă de lucru în cadrul celui american) sub forma unei adaptări a romanului lui Philippe Djian, adaptare care se vrea a fi o variantă feministă a unui revenge thriller (o poveste de suspans care implică şi o răzbunare) cu subiectul unei agresiuni sexuale, dar plasat, printr-o provocare evidentă, în cadrul unei comedii franceze de tipul „încurcături amoroase în familie“.
Michèle Leblanc (în interpretarea lui Isabelle Huppert, interpretare considerată unanim drept o îmbogățire preţioasă adusă filmului) e agresată în propria casă de către un bărbat mascat care intră pe fereastră. După agresiunea cu care se deschide filmul – văzută de spectator din același loc din care privise și pisica și lăsat să se întrebe o vreme asupra consensualității actului –, Michèle se apucă să strîngă robotic vasele și paharele sparte de pe jos, face o baie, comandă mîncare și își primește fiul la masă, unde discută aparent netulburată lucruri curente, precum acoperirea chiriei timp de cîteva luni pentru el și iubita sa însărcinată, pe care dă semne că nu prea o înghite. Suspansul nu se acumulează din indiciile importante pentru descoperirea agresorului (pe care Michèle le întîlnește și care continuă să apară, dar pe care pare să le ignore sau să le reprime), ci din așteptarea spectatorului ca armura ei de femeie indestructibilă şi elegantă să se fisureze și din faptul că filmul pare să o amîne, urmărind-o în continuare manifestîndu-se ca și cum nu s-ar fi petrecut nimic. La firma pe care o conduce și care creează jocuri violent-erotice cu monștri care-şi introduc tentaculele în scalpurile eroinelor, pledează răspicat, împotriva opiniei colegilor, pentru un plus de violență sexuală. În viața ei personală pare să fie cea care deține controlul – ea și nu fostul ei soț (un scriitor sărac) îi oferă bani copilului său, iar la o cină în familie îi reunește pe fostul său soț, actualul amant, pe vecinul care i-a stîrnit interesul şi pe partenerele lor, asupra cărora pare să exercite o anumită dominație. Evenimente care mai de care mai tragice (o copilărie marcată de crimele tatălui său, moartea subită a mamei sale, în care pare să sugereze că ar fi avut o vină) sînt contrastate de lipsa reacției sale emoționale și de nota comică în care Verhoeven le prezintă. Atunci cînd spune cuiva despre evenimentele agresiunii petrecute, cu ocazia unei mese cu prietenii, o strecoară ca pe un incident banal, pe care trebuie să îl bifeze, şi nicidecum ca pe o mărturisire. Cele două elemente nu sînt întîmplătoare: făcînd spectatorul să perceapă niște evenimentele grave doar din perspectivă comică şi oprindu-i accesul la emoţiile personajului, filmul impune o anumită distanță față de suferința personajului, care nu îi e accesibilă. Împărtășirea experiențelor-limită ale lui Michèle este imposibilă, iar comicul face inconfortabilă încercarea noastră de a rezona. Dincolo de această funcție a comicului, mult mai evidentă rămîne preocuparea filmului pentru încălcarea unor tabuuri. Atracția treptată a lui Michèle față de agresorul său (pe care îl urmăreşte într-o scenă de tip Rear Window, inversînd rolurile) lasă loc liber unei anumite interpretări asupra evenimentelor într-un sens asemănător scenei inițiale, în care spectatorul nu poate distinge dacă e vorba sau nu de o agresiune. Tot din ștergerea hotarelor face parte și prezentarea ei nu ca victimă, ci ca personaj care acționează, și care acționează de multe ori în detrimentul altora (la serviciu își impune părerea avînd ca argument suprem faptul că e firma ei, iar vizita ei la închisoare, unde tatăl ei îşi ispăşeşte pedeapsa, pare să determine decizia lui de a se sinucide). Toate aceste ștergeri ale limitelor, lăsînd spectatorul să înţeleagă ce vrea (poate că Michèle se îndrăgosteşte de agresorul său sau poate că e pur şi simplu neînfricată), par să fie scopul principal, direcția centrală a filmului. Cu toată complexitatea trimiterilor sale, de la Haneke la Hitchcock, Elle rămîne în limitele senzaţionalismului.
Ancuța Proca este critic de film.