Top 5 filme nedistribuite
V reau să dedic a doua parte a clasamentului de sfîrșit de an cîtorva filme pe care le-am descoperit în festivaluri și care n-au ajuns să fie distribuite în România. Cu alte cuvinte, cele pe care le enumăr aici au rulat în România, în cel mai bun caz, o dată sau de două ori într-un festival, într-o proiecţie Les films de Cannes à Bucarest sau Bucharest IFF. A fost destul de greu să mă limitez la cinci titluri, pentru că numărul filmelor interesante (tematic, ca structură narativă sau concept vizual, ca tehnici prin care au fost realizate) e mult mai mare în festivaluri, unde e de la sine înţeles că spectatorii caută ceva inedit sau provocator, decît între cele care rulează în săli şi de cele mai multe ori sînt gîndite ca distracţii pentru spectatori ocazionali. Ordinea enumerării, ca să nu fiu nevoită să fac ierarhii, e după data premierei (în festivalurile de la Veneția, Berlin și Cannes).
Într-un fel de compromis cu ideea de importanţă globală, am ocolit filmele care sînt total dependente de apetitul spectatorilor pentru experiment formal – Videofilia (y otros síndromes virales), de exemplu –, chiar dacă asta nu le face în nici un fel mai puţin valoroase artistic. Am ocolit, de asemenea, filmele care sînt mai greu de apreciat în afara contextului realizării lor (geografic – filmul polonez Ziarno prawdy –, al genului de film – It Follows) sau plăcerile de natură auteur-istă – filme semi-interesante ale unor regizori care sînt mult mai interesanţi în alte filme, dar care pot să nu pară cine ştie ce pentru cei care nu le sînt fani. 2015 e un an în care am văzut foarte multe filme recent lansate şi orice clasament lasă inevitabil pe dinafară multe descoperiri de care m-am bucurat. Top 5-ul de mai jos este, aşadar, o variantă din cele măcar zece Top 5-uri pe care le-aş fi putut face cu filme de festival şi, sper, una destul de uşor de înţeles şi împărtăşit. Fiecare film poate fi apreciat atît de cinefili full-time, cît și de spectatori care s-ar aventura să descopere cum altfel poate fi făcut un film și de ce.
(r. Joshua Oppenheimer) – Continuarea documentarului anterior al lui Oppenheimer,
despre torționarii legitimați de statul indonezian să-i pedepsească pe comuniști (adevărați sau presupuși). Aici, protagonistul e un oftalmolog, Adi, fratele uneia dintre victimele nerăzbunate ale regimului, care îi înfruntă unul cîte unul pe opresori. Vinovăția lor, cu care nu au fost niciodată confruntați pentru că nu a existat nici pînă acum schimbare de regim, iese încet la suprafață. Pînă la momentul realizării documentarului, Adi și foștii torționari erau vecini în sat și locuiau în pace; chiar după ce sînt luați la întrebări despre rolul lor în moartea fratelui lui Adi, se eschivează că nu vor „să discute politică“. Dincolo de importanţa morală a filmului, care dezgroapă crime ce nu trebuie uitate – însă riscă să fie –,
a necesitat foarte mult curaj să fie făcut: torționarii au devenit ni ște bătrînei, dar puterea politică e tot de partea lor; victima își înfruntă călăii dintr-o poziție de slăbiciune.
(r. Pablo Larraín) – Într-o casă pe malul mării s-a retras un grup de preoți, împreună cu o femeie de vîrstă mijlocie – fostă călugăriță – care are grijă de ei. Motivul exilului lor nu e clar, pînă cînd apare în fața curții un tînăr care urlă cît îl țin plămînii – spre consternarea tuturor celor dinăuntrul casei – despre cum a fost molestat, cînd era copil, de unul dintre preoți.
e un film în culori reci și adesea în prim-planuri difuze, structurat după o anchetă – a părintelui Garcia, dintr-o generaţie mai tînără şi format să creadă că nimic nu e mai sfînt decît dreptatea. Larraín nu mizează pe efectul de şoc al abuzurilor care ies la suprafaţă; e şocant, în primul rînd, că au stat atîta timp ascunse.
(r. László Nemes) – Printre deţinuţii lagărului nazist de concentrare, Saul e între aceia – deloc privilegiaţi – care sînt şi un fel de muncitori în lagăr. Cînd aşterne pe o targă trupul gol al unui băiat, intră într-o stare de agitaţie neaşteptată şi îi roagă pe alţi deţinuţi/muncitori să-l ajute – caută un rabin pentru înmormîntarea fiului lui. Filmul lui Nemes îl urmăreşte de aproape pe Saul – în afara chipului şi cuvintelor lui, tot ce se vede şi se aude e difuz. Un antidot la filmele despre Holocaust în care experienţa evenimentului e una singură, clară şi impersonală, şi tot răul aştepta doar o comandă ca să se oprească.
(r. Miguel Gomes) – O trilogie de lungmetraje despre măsurile de austeritate post-criză din Portugalia, deghizate ca o serie de relatări ale Şeherezadei. Limitele ficţiunii sînt extinse în toate felurile – cu anacronisme, secvenţe de basm, pasaje de documentar şi interviuri (aparent autentice), distribuirea aceloraşi actori în mai multe roluri. Gomes demonstrează că frivole sînt convenţiile ficţiunii, nu încălcarea lor.
(r. Todd Haynes) – Adaptarea unui roman scris de Patricia Highsmith sub pseudonim, Carol e o poveste de dragoste între două femei, care are cîteva ecouri – în intensitatea pasiunii şi discreţie – de complicitate la crimă. Reprezentînd cît mai în detaliu emoţiile lor şi lăsînd puţin loc pentru lumea din jur, filmul nu prezintă epoca anilor ’50 ca pe o epocă evident înapoiată – care, prin contrast, să ne facă să ne simţim că sîntem mai luminaţi în secolul XXI. Pe de altă parte, Carol şi iubita ei sînt femei ale vremii lor, avînd exact atîta libertate să-şi urmeze sentimentele cît li se oferă.
Irina Trocan e critic de film şi coordonează site-ul de cultură şi media Acoperişul de Sticlă.
