Chipurile străinilor
lMediterranea (Italia-Franța-SUA-Germania-Qatar), de Jonas Carpignano.
Ca şi alte filme din selecția Semaine de la Critique care au avut premiera mondială la Cannes în 2015, Mediterranea de Jonas Carpignano se distinge prin contextul geopolitic în care își plasează ficțiunea: o secvență din film are o trimitere explicită la revoltele rasiale petrecute în Rosarno (Calabria) în 2010, în urma cărora imigranții din acest oraș au fost evacuați pentru propria protecție. Doar că filmul nu e pios, emfatic sau didactic ca alte lungmetraje de debut de la Cannes, nu își legitimizează importanța prin gravitatea inechităților sociale pe care le reprezintă – acestea sînt doar punctul de plecare. Fiind alcătuit dintr-o succesiune de anecdote cu slabe legături cauzale, singurul fir roșu e trasat de itinerarul a doi imigranți din Burkina Faso, Ayiva (Koudous Seihon) și Abas (Alassane Sy), care traversează în condiții periculoase Marea Mediterană pentru a-și găsi de lucru într-un oraș din sudul Italiei. Aici, înfruntă ostilitatea şi rasismul de formare nouă al italienilor (prezenţa muncitorilor veniți din Africa fiind o realitate destul de recentă) şi condiţiile de trai dificile prevăzute pentru imigranţi. E greu de anticipat ce urmează să se întîmple – în acord cu experienţa imigrantului, care e nevoit să trăiască de pe o zi pe alta, dar împotriva regulilor de bună practică ale filmelor cu subiect social care riscă să îşi piardă pe drum spectatorii dacă nu le indică un ticking clock.
E meritul lui Carpignano că porţiunea din film care se petrece în Italia – cînd, teoretic, Ayiva şi Abas au ajuns deja la destinaţie – e cea mai lungă. Doar primul sfert din film e dedicat călătoriei, deşi etapa asta e cea mai spectaculoasă şi inerent plină de suspans: călătoria, în sine, e subiectul unui alt film (Hope de Boris Lojkine) proiectat la Semaine de la Critique în ediţia precedentă, precum şi subiectul numeroaselor anchete fotojurnalistice care atrag atenţia asupra sorții tragice și a fragilităţii celor care îşi părăsesc ţara căutând o viață mai bună şi de multe ori mor pe drum. Problema cu asemenea abordări e că provoacă emoții arătînd doar cazuri extreme, fără să se mai intereseze cum sînt primiţi în țările europene cei care supravieţuiesc. În Mediterranea, pentru cei doi urmează o perioadă dificilă de adaptare, care nu e nici mai riscantă, nici mai dramatică decît călătoria, dar e trecută prin prisma a ce au îndurat ca să-și încerce norocul aici. Asta dă mai multă gravitate faptului că nu sînt angajați cu acte în regulă și ar putea oricînd să fie deportați.
Carpignano și directorul de imagine Wyatt Garfield optează pentru filmări din mînă, încît camera de filmare își mută atenția fluid de pe un personaj pe altul sau către un eveniment neprevăzut care se întîmplă în fundal. (Cînd Ayiva şi Abas sînt chemați să lucreze într-o livadă de portocali, sînt martori la un accident de muncă: un coleg – care la începutul secvenței nu apare în cadru – e rănit de niște lăzi de portocale care au căzut peste el. Secvența începe ca într-un documentar informativ despre o zi din viața unor muncitori și devine brusc dureroasă.) Actorii sînt frecvent filmați în prim-planuri, ceea ce ne invită constant să le citim stările emoționale și de multe ori individualizează imigranții în spațiul foarte strîmt pe care sînt nevoiți să îl împartă. Eclerajul e redus la minimum, iar asta le permite actorilor o libertate de mișcare pe care n-ar fi avut-o dacă erau constrînși să stea la o distanță fixă de reflector. Filmul conține cîteva secvențe lirice, care nu duc acțiunea mai departe, dar îl integrează pe Ayiva în noul peisaj, și cîteva scene de petrecere dinamizate de muzică pop – care, în plus, dau de înțeles că falia culturală între „noi“ și „ei“ nu e atît de mare, măcar muzica Rihannei ajunge la toată lumea.
Mediterranea e rar prin sensibilitatea cu care își urmărește protagoniștii, fără să sacrifice detaliile particulare ale experienței lor în numele unei Idei Generale pe care ei doar o exemplifică. Merită menționat că regizorul-scenarist e pe jumătate italian, pe jumătate nord-american (mama lui Carpignano fiind afro-americană); faptul că a putut să observe din interior mentalitățile în două țări diferite i-a permis să relativizeze prejudecățile sociale. Koudous Seihon a avut o contribuție importantă la conceperea filmului: conform afirmațiilor lui Carpignano, nouăzeci la sută din evenimentele din film adaptează experienţa reală a lui Seihon. Ca personaj, Ayiva e mult mai complex decît tipologia de imigrant-victimă: e senin și isteț, are inițiative (de exemplu, le cumpără culegătorilor de portocale mănuși, îi trimite fetiței lui în Burkina Faso un mp3 player), e obedient față de șef și controlat, dar își și dă seama cînd drepturile îi sînt încălcate. Filmul îi scoate în cale atît opresori, cît și persoane binevoitoare – de exemplu, o italiancă mărinimoasă autoporeclită Mamma Africa, și doi copii – fiica impertinentă, dar simpatică a proprietarului livezii, precum și un mic bișnițar cu manierisme de mafiot (Pio Amato) care mai are mulți ani înainte pînă să-și poată cumpăra singur țigările.
Mediterranea va rula în București în cadrul Zilelor Filmului LUX (pe 27 noiembrie, ora 18, la Cinema „Elvira Popescu“) și merită văzut. Din păcate, e improbabil să fie distribuit în săli pentru o perioadă mai lungă. Includerea lui în cursa pentru premiul LUX al Parlamentului European sugerează importanța subiectului său într-un dialog onest despre incluziune socială – dar, dincolo de asta, Mediterranea oferă două ore memorabile de petrecut în cinema.
Irina Trocan e critic de film şi coordonează site-ul de cultură şi media Acoperişul de Sticlă.
