Absurdul şi paradoxul

Fiul lui Saul / Saul fia / Son of Saul (Ungaria, 2015), de László Nemes.

Fiul lui Saul nu e un film lipsit de conştienţă în ceea ce priveşte ruptura dintre evenimentele Holocaustului şi posibilităţile de reprezentare şi înţelegere a acestor evenimente, fiind dintr-un anumit punct de vedere chiar polemic, prin adoptarea unor soluţii oferite de celelalte reprezentări cinematografice şi respingerea sau oferirea unei alternative pentru altele (printre acestea, documentarul Shoah al lui Lanzmann, Lista lui Schindler a lui Spielberg, sau Viaţa e frumoasă a lui Benigni). Abordarea sa e însă departe de a fi o explorare radicală asupra posibilităţilor reprezentării – filmul nu merge pînă într-acolo încît să afecteze, de pildă, lanţul de cauze şi efecte, ci din contra, rămîne fidel unei poveşti destul de clasice narativ – cea a unui tată care trebuie să depăşească obstacolele pentru a-şi îngropa, conform tradiţiei, fiul. Ideea din spatele intrigii poate fi considerată problematizarea memoriei Holocaustului, prin prisma caracterului său excepţional, în care urmaşii, rudele şi mormintele victimelor lipsesc.

Saul (Géza Röhrig) face parte dintre membrii unităţilor Sonderkommando, o parte dintre evrei obligaţi, sub ameninţarea cu moartea, să muncească în lagărele de exterminare (să îi îndrume pe ceilalţi evrei către camerele de gazare, să se ocupe de distrugerea cadavrelor etc.), reprezentînd astfel un personaj-martor care poate urmări (pentru scurt timp, înainte ca şi membrii acestei comunităţi să fie ucişi) trecerea înspre moarte a convoaielor de evrei. Personajul asistă din această poziţie la o minune – e părtaş la ultimele răsuflări din viaţa unui băiat care iese viu dintr-o cameră de gazare şi pe care, pe parcursul filmului, încearcă să îl îngroape ca pe fiul său (fapt care îi oferă un scop clar, nişte oponenţi şi un deadline, şi care aminteşte de intriga din Viaţa e frumoasă). Atipic este faptul că Nemes face ambiguă relaţia tată-fiu, care poate fi interpretată şi într-un fel, şi în altul – băiatul poate fi fiul lui Saul (acesta nu se comportă cu el altfel decît ar face-o un tată cu propriul fiu), dar e mult mai probabilă presupunerea că nu e – căutarea documentelor băiatului sau discuţiile cu prietenul lui Saul, Abraham (Levente Molnár), care contestă ipoteza, sînt indicii în acest sens. Minunea la care asistă Saul favorizează mai degrabă interpretarea grijii sale pentru băiat ca un paradox, ca manifestare a iubirii şi a credinţei împotriva evidenţelor, mai ales în contextul în care evidenţele sînt absurde. Nemes foloseşte mijloacele melodramei şi ale thriller-ului în cadre lungi (acesta a fost şi asistentul de regie al lui Béla Tarr), în care sîntem puşi să urmărim un personaj de-a lungul plimbărilor sale prin spaţiul industrial de exterminare (asemănător felului în care o face Mungiu în 4, 3, 2, însă în ritm mai alert şi cu un accent pe expresiile personajului). Important rămîne faptul că, în decursul acestor plimbări, ceea ce constituie de obicei mizanscena e aici lăsat intenţionat neclar (în unscharf), împiedicînd astfel o reconstituire istorică a spaţiului şi împingîndu-ne să urmărim în principal acţiunile lui Saul (de cele mai multe ori mergînd în spatele lui, marcat cu un X roşu) şi doar secundar ceea ce se petrece în fundal. Tehnica lui Nemes nu e folosită pentru a ne obtura de tot accesul la violenţa din jur sau pentru a ne împiedica să descifrăm evenimentele, ci din contra, e folosită pentru a ne direcţiona înspre ce e relevant. Corpurile care sînt cărate în convoaie într-o parte şi alta, ca într-o continuă trecere a celor vii spre un dincolo sînt neclare, dar în acelaşi timp recognoscibile – e extrem de evident de pildă, dacă e vorba despre corpul unui bărbat, al unei femei, al unui soldat. Acţiunile (de curăţare, transportare, ucidere) fac şi ele parte din regiunea înceţoşată a mizanscenei, însă nu par niciodată altceva decît ceea ce sînt şi pot fi identificate de spectator ca atare. Această neclaritate se mulează pe fluxul narativ – în dialoguri, persoana care vorbeşte este şi cea care rămîne clară, iar restul (de multe ori inclusiv Saul) devin neclare. Sunetul se alătură şi el acestei funcţii: ceea ce auzim e mai degrabă un amestec de şoapte, cîntece şi expresii ale suferinţei care vin să compenseze ceea ce nu e prezentat vizual. Rezultatul e încercarea de a provoca spectatorului un şir de senzaţii asemănătoare celor descrise de supravieţuitori, de frică neîntreruptă.

Filmul nu oferă un răspuns criticilor exprimate de-a lungul timpului faţă de acest tip de efecte (de senzorialitate brutală), pe care le obţinuse cu alte mijloace filmul clasic hollywoodian, şi poate fi considerat un adept al unui modernism popular, în care importantă rămîne accesibilitatea.

Ancuța Proca este critic de film.