Film

Unul dintre marile evenimente cinematografice româneşti ale anului, comparabil în importanţă cu premiera lui Aferim!, este lansarea pe DVD a unui calup de scurtmetraje din arhiva studioului de film documentar „Alexandru Sahia“, selectate de cercetătoarea (la University of Westminster) Adina Brădeanu.

„Aţi ieşit cu toţii din mantaua lui Alex. Leo Şerban!“ – i-a acuzat preşedintele senatului UNATC, Laurenţiu Damian, pe membrii redacţiei Film Menu, majoritatea studenţi ai Facultăţii de Film, care scriu la această revistă finanţată de şcoală, coordonaţi de lectorul universitar Andrei Rus.

Film Menu e o revistă finanţată de Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică (UNATC) din Bucureşti. Din 2009, cînd a fost înfiinţată de către decanul Facultăţii de Film a UNATC, Sorin Botoşeneanu, ea apare de cîte patru-cinci ori pe an, în cîte 3000 de exemplare care se distribuie gratuit.

Pe 17 martie, o scrisoare deschisă a regizorului Radu Jude aducea în atenţia unui public mai larg un conflict abia ieşit dintre zidurile UNATC. Într-o tabără – conducerea universităţii, în frunte cu rectorul Adrian Titieni, dar fără decanul Facultăţii de Film, Sorin Botoşeneanu, care era suspendat de cîteva luni.

Adaptat de regizorul Clint Eastwood după autobiografia lui Chris Kyle – un puşcaş marin avînd la activ 160 de omoruri în cadrul războiului din Irak –, Lunetistul american este cel mai mare succes de public din viaţa lui Eastwood şi totodată filmul său cel mai controversat.

Înainte ca Aferim! al lui Radu Jude să fie văzut, s-a spus despre el, pe baza subiectului şi a posterului, că e un Django românesc. Nu numai că nu e, dar de fapt e şi greu de imaginat un echivalent românesc al lui Django.

Să pornim de la Sergiu Nicolaescu. Poate părea o pornire cam de departe – intenţia fiind aceea de a ajunge la relaţia filmului Aferim! cu westernul. Deşi în filmografia lui Nicolaescu există nişte tele-ecranizări după Fenimore Cooper şi Jack London, precum şi numeroase împrumuturi stilistice, iconografice şi recuzitiere din westernuri americane şi italiene, el n-a regizat nici un „mămăligă-western“ propriu-zis.

La fel ca romanul omonim al lui Thomas Pynchon, Inherent Vice al lui Paul Thomas Anderson prezintă un detectiv hippie californian în permanenţă fumat, ca acela din The Big Lebowski al fraţilor Coen; şi mai prezintă un mister în tradiţia celui construit de Raymond Chandler pentru romanul său din 1939, Somnul de veci.

Printre ovaţiile care au întîmpinat în România premiul decernat lui Jude la Berlinală s-au amestecat insultele rasiste şi antisemite ale unor comentatori internauţi aparent ultranaţionalişti. În reacţie, asemenea mizerii au fost denunţate drept prelungirile în secolul XXI ale realităţilor descrise în Aferim!.

Din punct de vedere artistic, Tudor Giurgiu nu se numără printre vîrfurile generaţiei sale de regizori. Noul lui film, De ce eu?, în care ficţionalizează cazul procurorului Cristian Panait, nu are prin ce să se distingă, pe plan internaţional, de nenumărate alte expozeuri cinematografice lucrate profesionist, dar convenţional.

Personajul principal din mult-lăudatul nou film al lui Iñárritu, Birdman, e un ex-superstar hollywoodian (Michael Keaton) care, la 20 de ani după ce-a refuzat să-l joace pentru a patra oară pe justiţiarul costumat Birdman, încearcă să se reinventeze pe Broadway, jucînd în propria adaptare după proza lui Raymond Carver.

Scris şi regizat de Damien Chazelle, Whiplash e plasat într-o instituţie fictivă de educaţie muzicală, despre care ni se spune că e cea mai bună din SUA, iar protagoniştii sînt un profesor cu metode de instructor militar şi un student ambiţios, dispus la orice efort, la orice sacrificiu ca să ajungă bateristul trupei de jazz a şcolii.

S-a scris mult în presa occidentală despre cum Leviatan al lui Andrei Zviaghinţev, deşi premiat recent cu Globul de Aur pentru Cel mai bun film vorbit într-o altă limbă decît engleza (după ce anul trecut, la Cannes, primise premiul pentru Cel mai bun scenariu), n-a fost încă distribuit în propria lui ţară.

Satira dramatică suedeză Forţă majoră are acelaşi tip de incident declanşator care se poate găsi în unele dintre prozele lui Ian McEwan: o reacţie instinctivă, declanşată într-o fracţiune se secundă, în faţa unui pericol neaşteptat, va bîntui durabil cugetul persoanei responsabile şi relaţiile sale cu ceilalţi.

La fel ca sublima lui metaficţiune din 1996, Irma Vep, noul film al lui Assayas, The Clouds of Sils Maria, e o meditaţie despre culturi coexistente. Pe de-o parte, avem Marea Cultură Europeană (sau cel puţin o Mare Tradiţie în cadrul acesteia), reprezentată de o actriţă numită Maria Enders.

Toto şi surorile lui, un remarcabil documentar observaţional în regia lui Alexander Nanau, e filmat pe parcursul a 15 luni din vieţile a trei fraţi, două fete (17, respectiv 14 ani) şi un băiat (10 ani) de etnie romă, care în prima parte a perioadei documentate împart un apartament din Ferentari.

Regula mea în întocmirea clasamentului anual de filme a fost multă vreme aceea de a reduce masa de producţii eligibile la oferta distribuitorilor români. Dar, cum accesul la filme al compatrioţilor interesaţi serios e tot mai facilitat de festivaluri şi de piraterie, văd tot mai puţin sensul regulei respective.

O foarte internaţională coproducţie Argentina – Danemarca – Franţa – ş.a., Jauja e un western – ca şi fiica frontiersman-ului jucat de John Wayne în The Searchers al lui John Ford, fiica inginerului e răpită (chiar dacă iniţial de un soldat argentinian şi abia apoi de indigeni), iar el porneşte prin deşert în căutarea ei.

Inspirat, potrivit genericului final, de lecturi din Cehov, Somn de iarnă e un film romanesc, uşor încadrabil în ceea ce Georg Lukács numea „tradiţia realismului critic“ (consolidată în secolul al XIX-lea).

În măsura în care grupajul de scurtmetraje Scurt/4: Istorii de inimă neagră merită semnalat, asta se datorează filmului regizat de Radu Jude – Trece şi prin perete. Jude are la activ două lungmetraje – Cea mai fericită fată din lume (2009) şi Toată lumea din familia noastră (2012), şi de curînd a terminat un al treilea – Aferim!.

Cu opul despre care a declarat că va rămîne ultimul din filmografia sa, Hayao Miyazaki, maestru japonez al filmului de animaţie, intră şi el pe teren minat. Desenat de mînă, Se înalţă vîntul e o bizară biografie romanţată a inginerului aeronautic Jiro Horikoshi, responsabil pentru avioanele de luptă Zero.

Sub forma unui portret cinematografic al unui maestru al picturii – romanticul britanic J.M.W. Turner, jucat de Timothy Spall –, regizorul-scenarist Mike Leigh, el însuşi un maestru al artei sale (şi un compatriot al lui Turner), a dat o capodoperă: Mr. Turner (proiectat la Les films de Cannes à Bucarest).

nterstellar al lui Christopher Nolan e o tentativă de blockbuster SF depotrivă intelectualist şi hiperemoţional, intimist şi IMAX-spectacular, vizionar şi tradiţional-generic, de megasinergie hollywoodiană.

După ce primeşte de la un enoriaş, în loc de spovedanie, o foarte precisă ameninţare cu moartea, preotul unui cătun irlandez din vremurile noastre (Brendan Gleeson) rămîne cu şapte zile în care ori să se pună la adăpost, ori să identifice oiţa rătăcită de la care vine ameninţarea, ori să-şi ia rămas-bun de la această lume.

Noul film al regizorului maghiar Kornél Mundruczó, Oraşul cîinilor, se prezintă, pe genericul său de început, ca un film dedicat lui Miklós Jancsó – marele compatriot şi coleg de breaslă al lui Mundruczó, mort la începutul acestui an, deci cu cîteva luni înainte ca Dumnezeu alb să fie proiectat în premieră internaţională la Cannes, în secţiunea „Un certain regard“, al cărei Mare Premiu l-a şi cîştigat.

Cîştigător al unui excesiv de generos Gopo pentru documentar, Experimentul Bucureşti al expatului britanic Tom Wilson e un mystery satiric-conspiraţionist (şi un love story la vîrsta a doua) sub formă de fals documentar, în mare parte simpatic, dar superficial şi necopt conceptual.

Gone Girl fiind un film al cărui impact depinde de o succesiune de mutaţii ale plot-ului, totodată fluide tehnic şi din ce în ce mai smucite conceptual, regizorul David Fincher şi scenarista Gillian Flynn nu pot fi lăudaţi pentru manevrele lor mai deştepte decît cu preţul unor spoiler-e.

Noul film al lui Andrei Gruzsniczki, Q.E.D., aduce ceva nou în cinema-ul românesc post-’89: o reprezentare a anilor ’80 care pe de-o parte nu mai e gîndită doar în termeni de foame, frig, represiune şi delaţiune, iar pe de altă parte nu e nici poleită de ceea ce s-a numit „ostalgie“.

Marele regizor canadian David Cronenberg, care nu mai filmase pînă acum în Statele Unite, a făcut o excepţie pentru Maps to the Stars, care e chiar un film despre Hollywood. Tradiţia în care se înscrie este aceea a goticului cu soare şi palmieri.

O farsă despre o trupă românească de teatru venită la New York pentru o şuşă şi apoi antrenată de un escroc într-un turneu pe tot cuprinsul SUA, America, venim! arată ca o dramatizare cîtuşi de puţin profesionistă după o colecţie de păţanii mai mult sau mai puţin adevărate.

Povestea spusă inept de Dan Piţa în adaptarea lui după Panait Istrati, Kyra Kyralina, începe într-o casă unde Kyra (mama), Kyralina (fiica adolescentă) şi Dragomir (fiul puber) o ţin numai în petreceri – întrerupte la fel de programatic de către fierarul Rotarul (soţul bătăuş al Kyrei).

După cum s-a văzut încă de la primul Sin City, pe care Robert Rodriguez l-a adaptat în 2005, împreună cu Frank Miller, după benzile desenate ale lui Miller, entuziasmul celor doi pentru iconografia şi tropii filmului hollywoodian noir din anii ’40-’50 este un entuziasm complet nereflexiv.

Boyhood al lui Richard Linklater e un Bildungsroman cinematografic a cărui realizare, întinsă pe 12 ani (1992-2013, cu circa trei zile de filmare pe an), se întemeiază pe o înţelegere radical-baziniană a cinema-ului ca mediu de documentare a schimbării în timp.

Adaptat după romanul omonim publicat de le Carré în 2008, A Most Wanted Man e plasat la Hamburg, unde Mohamed Atta a pregătit atentatele de la 11 septembrie 2001 şi unde personajul lui Philip Seymour Hoffman, un neamţ pe nume Günther Bachmann, conduce în prezent o unitate antiteroristă paralegală.

În instantaneu-notoriul The Act of Killing, care nu seamănă cu nici un alt documentar făcut vreodată, nişte bătrîni gangsteri indonezieni genocidari îşi reconstituie atrocităţile comise în 1965-’66 – pe post de braţ paramilitar al juntei generalului Suharto, în numele anticomunismului şi cu binecuvîntarea SUA.

Cel mai recent film al proaspătului octogenar Roman Polanski, Venus înveşmîntată în blănuri, este ecranizarea unei piese de teatru cu două personaje, aparţinînd dramaturgului american David Ives. Originile teatrale ale spectacolului sînt camuflate încă şi mai puţin decît în filmul precedent al lui Polanski, Carnage.

Under the Skin, care este cel de-al treilea lungmetraj (şi primul în zece ani) al britanicului Jonathan Glazer (după Sexy Beast şi Birth), nu-i un film mainstream decît din punct de vedere al circulaţiei – făcută posibilă de prezenţa lui Scarlett Johansson în rolul principal.

În road movie-ul de mare ţinută festivalieră Ida, plasat în Polonia anului 1962, o tînără evreică orfană, crescută într-o mănăstire catolică şi urmînd a fi primită în rîndurile maicilor, e luată de mătuşa ei, o magistrată cu nişte procese staliniste pe conştiinţă, într-o investigaţie-pelerinaj pe urmele părinţilor care i-au murit în Holocaust.

Prelucrată mai întîi literar, de către Pierre Boulle, în romanul din 1963 – Planeta maimuţelor, şi vizualizată cinematografic pentru prima dată în 1968, fantasma unei Terre luate în stăpînire de maimuţe inteligente, care-i ţin pe oameni în cuşti, este, în mod inconfundabil, produsul unui imaginar mainstream şaizecist.

Reprezentat de Blood Ties, la Cannes 2013, doar în calitate de scenarist şi în afara competiţiei, James Gray a avut însă şi un film în competiţia principală – unul mult mai important. Imigranta e încă şi mai de modă veche (desigur, într-un mod la fel de asumat) ca Blood Ties şi ca precedentele filme (patru cu totul) regizate de Gray.

Ce-a rămas din romanul lui Ioan T. Morar, Lindenfeld, după procesarea sa de către regizorul Radu Gabrea (al cărui scenariu, cosemnat cu Adrian Lustig, s-ar baza, potrivit genericului de final, pe „repovestirea“ romanului de către alţi doi scriitori – Lucian Dan Teodorovici şi Florin Lăzărescu), e o falsă şi leşinată romanţă geriatrică.

Din seria de proiecţii publice gratuite de cinema românesc recent, desfăşurate sub sloganul „Să film!“, urmate de întîlniri cu realizatorii şi oblăduite de neobositul meu coleg Andrei Rus, UNATC a găzduit de curînd un „minimaraton“ de scurtmetraje. Printre ele – şi Das Spektrum Europas al lui Cristi Puiu.

Cu ocazia intrării în circuitul cinematografic a dezamăgitorului său documentar despre manifestaţiile stradale bucureştene din 2012 – Bucureşti, unde eşti?, Vlad Petri povestea franc că a pornit cu intenţia de a face un „film foarte revoluţionar“, sfîrşind prin a acorda întîietate dimensiunii de spectacol a protestelor.

După cum sugerează şi subtitlul său polonez, care s-ar traduce prin Omul speranţei, noul film al lui Andrzej Wajda, Walesa, se cere luat nu doar de unul singur, ci şi ca volet final al unui triptic de figuri eroice ale clasei muncitoare poloneze, început de Wajda în 1977, cu Omul de marmură, şi continuat în 1981, cu Omul de fier.

O prezenţă de umplutură în competiţia principală a Cannes-ului de anul trecut, producţia (în principal) olandeză Borgman, în regia lui Alex van Warmerdam, e o bizaroidă şi hipsteresc-macabră parabolă-mystery în care nu e întotdeauna clar cine, de ce sau cum, în schimb e clar că burghezia cu vilă în suburbie merită să sufere.

A fi mamă înseamnă a deveni altcineva, fără să dispari cu totul. O scindare de sine cu efecte sociale şi psihologice. Socializezi cu oameni necunoscuţi, brusc faci parte dintr-un club închis (al mamelor), dar dispari din grupul tău de prieteni şi abandonezi preocupările personale (din lipsă de timp).

C.T. Popescu e genul de cinefil care-l caută la film pe Dumnezeu. Vorbeşte des despre genialitate sau despre lucruri precum „duhul din maşinărie“ ori „sufletul colectiv al umanităţii“.

Dacă civilizaţia noastră prezintă un echivalent al catedralelor medievale – scrie Lev Manovich, teoretician al cinema-ului digital –, spectacolele hollywoodiene pe bază de efecte speciale sînt cele ce constituie acest echivalent.