Film

În introducerea la recenta sa carte – Cinematograful postfilmic, Mircea Deaca deplînge, pe bună dreptate, pauperitatea studiilor academice româneşti avînd de-a face cu teoria filmului şi a audiovizualului (domeniu în care Deaca deţine titlul de dr. al Universităţii Paris III – Sorbonne Nouvelle).

Întreaga acţiune se desfăşoară în împrejurimile unui lac din Franţa rurală – loc de agăţat (şi de consumat agaţamentele) pentru bărbaţi gay. Starea vremii e una de pastorală erotică renoiriană sau rohmeriană, deşi L’inconnu du lac e, într-o măsură mult mai mare, un film hitchcockian sau chabrolian.

Filmat de un regizor sud-coreean în afara ţării lui natale, dar şi în afara sistemului hollywoodian, SF-actioner-ul postapocaliptic Snowpiercer se distinge prin comparaţie cu produsul hollywoodian standard, dar rămîne mai degrabă comun, în comparaţie cu minunatele filme sud-coreene ale lui Joon-ho Bong.

Jeune & jolie al lui François Ozon e o tachinărie de film despre o elevă de liceu din Paris (Marine Vacth), care, la scurt timp după împlinirea vîrstei de 17 ani, se apucă de făcut sex pe bani cu bărbaţi agăţaţi pe Internet.

Aşa cum e scenografiat în „bibliockbuster“-ul Noe, trecutul antediluvian ar putea foarte bine să fie viitorul postapocaliptic dintr-un alt film made in Hollywood: sterpitudine şi lumină mornă (s-a filmat în Islanda), cîini cu solzi şi bande de canibali.

Al doilea joc al lui Corneliu Porumboiu constă într-un video-obiect ready-made – înregistrarea TVR a unui meci Steaua – Dinamo din decembrie 1988, arbitrat de tatăl regizorului –, pentru care cei doi Porumboiu au asigurat, în 2013, un comentariu din off pe două voci.

La origine o invenţie a scriitorului victoriano-edwardian Anthony Hope, pentru romanul său de aventuri Prizonierul din Zenda, regatul slavo-germanic al Ruritaniei a devenit un topos durabil în cultura anglo-saxonă, numele său evocînd şi în zilele noastre un exotic compozit central-european, Belle Époque sau cel tîrziu interbelic.

Cu Nebraska, Alexander Payne face în 2013 un film al aşa-numitului „New Hollywood“ de la începutul anilor ’70 – un road movie în alb-negru, voluptuos tărăgănat, cu parfum de literatură americană regională, cu un climat de bătrîneţe, înfrîngere şi little town blues.

Ignorat astă-primăvară de juriul competiţiei principale a Festivalului de la Cannes, dar consolat ulterior la Hollywood cu Oscarul pentru Cel mai bun film străin, La grande bellezza al lui Paolo Sorrentino e un autodeclarat sequel contemporan al fellinianului La dolce vita.

O coproducţie internaţională vorbită în engleză, Closer to the Moon constituie fantezia regizorului-scenarist Nae Caranfil despre circumstanţele în care şase ex-ilegalişti au ajuns, peste 15 ani, să fie condamnaţi la moarte ca autori ai unui hold-up în stil american asupra Băncii Naţionale a României staliniste.

În viziunea lui Jim Jarmusch din noul său film, Only Lovers Left Alive, hipsterii-boemii-esteţii-connaisseur-ii supremi sînt doi vampiri, soţ şi soţie (Tom Hiddleston şi Tilda Swinton), el – brunet tenebros, ea – blondă simili-albinoasă, amîndoi mai mult pomeţi (şi accente posh) decît canini.

În cel de-al doilea volum din romanul cinematografic ludico-intelectualisto-porno al lui Lars von Trier, Şeherezada nimfomană Joe (Charlotte Gainsbourg) îi povesteşte aparent asexuatului samaritean Seligman (Stellan Skarsgard) despre cum şi-a pierdut orgasmul într-un cămin conjugal altminteri fericit, înainte de a şi-l recăpăta din mîinile unui torţionar sexual profesionist.

În SF-romance-ul satiric Her, amorul imposibil dintre o persoană (Joaquin Phoenix) şi o inteligenţă artificială fără corp, dar prevăzută de programatori cu intuiţie, căldură umană şi alte asemenea servicii, operează ca o metaforă nu tocmai proaspătă, dar polivalentă.

Mizînd nu doar pe promisiunea mincinoasă a unei echilibristici nemaiîncercate între cinema „onorabil“ şi pornografie hardcore, ci şi pe anunţuri precum că von Trier ar fi inventat o nouă specie de cinema narativ, numită „digresionism“, acest „volum întîi“ se prezintă ca o serie de conversaţii sapienţialo-şeherezadice.

Camille Claudel, 1915 poate trece drept un film aproape neconfruntaţional. Aşa cum se prezintă personajul Camille, poate fi luat drept un model standard de martiră feministă: o artistă redusă la tăcere de patriarhat (reprezentat nu doar de fratele ei, ci şi de absentul Rodin, a cărui amantă fusese).

Protagonistul noului film al lui Scorsese, Lupul de pe Wall Street, nu e unul dintre jucătorii care au provocat crahul din 2008; pe lîngă ei, acest Jordan Belfort e un mărunţel şi un marginal, un golan de periferie, insuficient de puternic ca să scape de închisoare.

Regizorul afro-britanic Steve McQueen a început cu instalaţii video expuse în galerii de artă, a trecut apoi la filme narative destinate cinematografelor d’art et d’essai, iar cu 12 ani de sclavie – cel de-al treilea lungmetraj al său, după Hunger şi Shame –, el face pasul spre Multiplexuri.

Gustul pentru documentare este la fel ca acela pentru lectură. Se cultivă şi te poate schimba ca om. Ar trebui să vedem filme documentare pentru că, în esenţă, ne fac mai curioşi şi mai receptivi la lumea din jur. Nu factual, nu mai ahtiaţi după informaţie. Ci mai empatici şi mai deschişi.

În Efectul Sherlock Holmes: Trei intrigi cinematografice, istoricul de artă Victor Ieronim Stoichiţă propune două studii pe filme de Hitchcock (Fereastra din spate şi Femeia dispărută) şi unul pe un film de Antonioni (Blow-Up) – doar vreo 120 de pagini în total, însă deschizătoare de ochi atît pentru privitorii proaspăt ajunşi la aceste filme, cît şi pentru specialiştii care le cunosc intim (cu tot cu literatura critică despre ele).

La întocmirea acestui top, regula jocului (căci fără una nu se poate) a fost următoarea: să aleg doar dintre filme proiectate în premieră, de-a lungul anului 2013, pe ecrane cinematografice româneşti, însă eliminîndu-le pe acelea care au beneficiat doar de una-două proiecţii în cadrul unor festivaluri, evenimente speciale etc.

Noul film al fraţilor Coen, Inside Llewyn Davis, e o comedie foarte elegantă formal – şi, venind din partea lor, neobişnuit de afectuoasă – despre un folkist (fictiv) din Greenwich Village-ul anului 1961, deloc netalentat, dar loser pînă în vîrful urechilor.

La 82 de ani, infatigabilul Tudor Caranfil propune un Dicţionar subiectiv al realizatorilor filmului românesc, unde prin „realizatori“ se înţelege exclusiv „regizori“, prin „film“ se înţelege exclusiv „lungmetraj de ficţiune“, iar prin „românesc“ se înţelege inclusiv „plasat în România“, „filmat în România“ sau „avînd personaje de naţionalitate română“.

Semnat de veneratul scriitor american Cormac McCarthy, scenariul filmului The Counselor este în tradiţia acelor piese alegorice medievale numite „moralităţi“. Personajele – în primul rînd cîţiva albi putred de bogaţi, implicaţi în traficul de droguri din Mexic – vorbesc în fabule şi în pilde, şi sînt unul mai oracular sau mai criptic-gnomic decît altul.

Deşi joacă şi rolul principal din Déjà Vu – rolul unui bărbat prins între soţie şi amantă –, regizorul Dan Chişu nu-şi arată faţa pe ecran. Noi, spectatorii, nu avem acces la evenimente decît prin ochii personajului său, „jucaţi“ de ochiul camerei de filmare, pe care regizorul-actor a purtat-o pe cap, instalată într-o cască.

Părăsită de Daniel (Jamie Sives), Maria (Ana Ularu) se răzbună făcînd din el un personaj într-o ficţiune literară, care chiar ajunge să controleze acţiunile lui din viaţa reală. În timpul acesta, atît Maria, cît şi Daniel sînt manipulaţi de un alt scriitor, Alex (Kim Bodnia), în interesul propriilor proiecte scenaristice.

În Adèle: Capitolele 1 şi 2, mărirea şi decăderea unei prime iubiri sînt tratate la scară epopeică: aproape trei ore. Adèle (Adèle Exarchopoulos) e încă la liceu cînd o cunoaşte pe Emma (Léa Seydoux), studentă la Arte Frumoase, de care e atrasă cu o forţă fără precedent în relaţiile ei cu băieţi.

Născut în Tunisia în 1960, s-a mutat împreună cu familia în Franţa, cînd avea 6 ani. Se consideră regizor francez, nu tunisian. Şi-a început cariera în cinematografie ca actor şi a debutat cu lungmetrajul La Faute à Voltaire, în 2000 (Leul Viitorului pentru film de debut, Veneţia).

Devenit notoriu, la Cannes, pentru o scenă de tortură în care figurează un penis flambat, Heli – care relatează calvarul unor common people mexicani, intraţi în atenţia unei brigăzi paramilitare antidrog – e, de fapt, o lucrare de o anvergură deloc neglijabilă, cu o componentă vizionară.

Huiduit anul acesta la Cannes, Only God Forgives este primul film al lui Nicolas Winding Refn de la Drive, care a fost distins în 2011 cu Premiul pentru regie al aceluiaşi festival. La un plot superduzinar de film de acţiune, regizorul danez a adăugat orientalism sub-conradian şi îmbîrligături oedipiene de proporţii mamutice.

Primul lungmetraj al talentatului Tudor Cristian Jurgiu – Cîinele japonez, e un exerciţiu de neo-neorealism românesc, ambiţios dublat de un exerciţiu de „chietism“ cinematografic (avîndu-l ca posibil reper pe marele regizor japonez Yasujiro Ozu).

Lungmetrajul de debut al lui Bogdan Mustaţă, Lupu, e un film mai mult liric decît epico-dramatic. E filmat în Bucureştiul zilelor noastre, dar spaţiul în care se învîrt personajele e un limbo – se trece uşor din lumea morţilor în lumea viilor (sau de la realitate la halucinaţie) –, iar timpul e un iulie – august încremenit, mustind de langoarea unei adolescenţe perpetue.

Citind dosarul pe care i-l făcuse Securitatea în 1989 – cînd, ca licean, contactase Radio Europa Liberă pentru a-i dedica o melodie prietenei sale Roxana –, Tavi (Şerban Pavlu) descoperă că Roxana (Diana Dumbravă) era gravidă la vremea cînd fusese anchetată.

După cum observa nu demult istoricul de film David Bordwell, o bună parte din mişcările înnoitoare apărute, în ultimele decenii, în interiorul diferitor cinematografii naţionale se afirmă, într-o primă fază, ca mişcări realiste, descinse, mai direct sau mai indirect, din neorealismul italian de după război, şi fertilizate suplimentar, la nivel stilistic, de direct cinema-ul documentar răspîndit începînd cu anii ’60.

Pe vremuri, revista 22 avea o rubrică permanentă de cinema, iar aceasta era ţinută de conştiinciosul Laurenţiu Brătan. Dată fiind starea actuală a presei, e de înţeles că 22 nu mai publică decît sporadic articole pe teme de film – în special cu ocazia cîte unei premiere româneşti.

Am avut bucuria să stau de vorbă cu regizorul sîrb Slobodan Sijan, care a regizat filmul intitulat Cine cîntă acolo? / Ko to tamo peva (1980), proiectat în seara deschiderii Divanului degustătorilor de film şi artă. Filmul a fost votat de Academia Iugoslavă de Film drept Cel mai bun film iugoslav din toate timpurile.

Blue Jasmine al lui Woody Allen e un fel de adaptare (sau „updatare“) liberă după Un tramvai numit dorinţă. Eroina lui Tennessee Williams, Blanche DuBois, era o „aristocrată“ sudistă, care, distrusă psihic de trădarea (urmată de sinuciderea) soţului ei (homosexual), încerca să se refugieze în mediul proletar (din New Orleans).

Primul său rol a fost în Marfa şi banii – debutul lui Cristi Puiu şi filmul care a deschis o nouă epocă în cinema-ul românesc. Au urmat rolurile din Occident şi Amintiri din Epoca de Aur. În Love Building, care are premiera pe 13 septembrie, revine în cinema în rolul unui trainer care îi asistă pe cei care au probleme în cuplu.

Love Building e un film-exerciţiu al şcolii particulare de actorie înfiinţate de Dragoş Bucur, Alexandru Papadopol şi Dorian Boguţă, dar a beneficiat de serviciile unei regizoare cu diplomă – Iulia Rugină.

În ceea ce priveşte genul, noul film al lui Wong Kar-wai, The Grandmaster, e simultan un film de kung fu, o biografie romanţată şi o melodramă istorică elegiacă. Dar structura sa epico-dramatică e surpată în o mie şi una de ţăndări decorative. Unele dintre acestea sînt glorios-fetişizabile.

Naratoarea necreditabilă a popularului roman Sînt o babă comunistă (2007) e o muncitoare pensionată, care, la doi ani după căderea comunismului, a ajuns să regrete orînduirea care o adusese la oraş, îi asigurase o slujbă (cu mici privilegii) şi, în general, amenajase un canal de scurgere liniştită pentru tinereţile ei.

Hoţii de celebritate şi Un episod din viaţa unui culegător de fier vechi

Invocînd o imaginară gastrită, un regizor de film la vreo 35 de ani, Paul (Bogdan Dumitrache), se învoieşte de la producătoarea sa pentru o întreagă zi de filmare, zi pe care şi-o petrece în compania unei actriţe debutante, Alina (Diana Avrămuţ) – interpretă a unui rol secundar în filmul său –, cu care se află în toiul unei aventuri.

Operă a unui manierist bătrîn, care-şi mai scoate o dată la paradă trucurile şi fetişurile, Passion are de ce să stîrnească deriziune – nu în ultimul rînd, prin recuzita sa kinky-erotică, pe cît de haute couture, pe atît de călîi-familist-optzecistă (un pic de lesbianism, nişte măşti veneţiene), la fel de tataie-style ca Playboy TV.

Cînd un vapor comercial danez este capturat, în apele Oceanului Indian, de nişte piraţi (somalezi) ai zilelor noastre, preşedintele companiei deţinătoare a vaporului decide să negocieze personal pentru eliberarea echipajului. Piraţii încep prin a cere 15 milioane de dolari.

Scriind în Adevărul despre Django dezlănţuit, la vremea premierei sale româneşti, istoricul Manuel Stănescu percepea filmul lui Tarantino (lansat de curînd şi pe DVD) ca pe o agresiune ideologică – propagandă împotriva rasei albe.

Nu (No) al lui Pablo Larraín este o cronică ficţionalizată a referendumului convocat în 1988, în urma presiunilor internaţionale, de către dictatorul chilian Augusto Pinochet, pe tema prelungirii mandatului său, cronică focalizată pe orchestrarea şi desfăşurarea celor două campanii de propagandă televizuală – cea pentru „Da“ şi cea pentru „Nu“

În noul film al lui Linklater, Înainte de miezul nopţii, regizorul şi cei doi actori-coscenarişti reiau firul conversaţiei, după încă nouă ani. Céline şi Jesse şi-au petrecut împreună anii ăştia, dar, după cum devine clar pe parcursul lui Before Midnight, ei au încetat, la un moment dat, să vorbească aşa cum vorbeau pe vremuri.