După Making Waves

Anca Fronescu şi Tom Wilson au fost la New York. Ei sînt doi dintre cei care au făcut posibilă această nouă ediţie a festivalului de film românesc din metropola americană, organizat în regim independent de Romanian Film Initiative. Ea este o susţinătoare ferventă a Making Waves, l-a sprijinit financiar şi l-a frecventat încă de la ediţia anterioară, cînd festivalul s-a ambiţionat să continue, deşi fondurile de la stat i-au fost tăiate, iar el – un regizor care, lucrînd la rîndul lui independent, şi-a văzut filmul – Experimentul Bucureşti – proiectat cu casa închisă la Lincoln Center.

● Anca FRONESCU

Cînd se lasă iarna peste New York

Urmăresc festivalul de film românesc din New York de ceva vreme şi de doi ani îl susţin cu încredere şi îi sînt alături în carne şi oase. În vara aceasta, la un eveniment cultural de la Gara de Nord, Corina Şuteu (preşedinta Making Waves) mi-a adresat întrebarea în public: de ce mă implic în susţinerea acestui festival, fără să mă fi rugat cineva să fac ceva? M-am surprins dînd un răspuns ferm şi foarte personal: pentru că, după ani mulţi, m-am întîlnit cu un fenomen românesc cu care mă identific, un eveniment cu care rezonez, iniţiat de profesionişti care mă inspiră, într-un oraş pe care îl cunosc bine şi a cărui dinamică îmi este destul de clară.

Să reuşeşti, ca străin, să colaborezi cu unul dintre giganţii culturali newyorkezi (Lincoln Center), să deschizi un festival de film imediat după cel mai important holiday american – Thanksgiving, în cel mai faimos long weekend american (milioane de americani zboară de colo-colo zilele astea, oraşul se goleşte de newyorkezi şi se umple de turişti), să ai deschiderea sold out în ziua freneziei comerciale – Black Friday, şi să mai fie vreo sută de oameni afară care speră să prindă un loc pe scări măcar sînt motive suficiente să susţii că ţi-a ieşit un eveniment. Iar dacă filmul din deschidere, Closer to the Moon, are premiera mondială, se bucură de prezenţa regizorului, a cîtorva dintre actorii principali şi a producătorului străin, iar discuţia se încinge şi spectatorii aduc argumente foarte personale, sigur ţi-a mai ieşit bine ceva! Însă şi mai bine îţi iese cînd, în acest weekend lung, sîmbătă seara la ora 9, după alte şase proiecţii, ai din nou toate biletele vîndute la Poziţia copilului, iar vedeta serii este Luminiţa Gheorghiu, care susţine un Q&A elegant şi rafinat, alături de Corina Şuteu. Duminică au loc proiecţii, discuţii şi lansări de carte, toate în paralel, în săli diferite şi publicul (mulţi americani) vine şi pune întrebări, e curios să înţeleagă fenomenul Noului Val. Luni, cînd în altă sală rulează (toată ziua) gratis Miracle on 34th Street (cel din 1947), vine public (american) să vadă retrospectiva Corneliu Porumboiu, iar marţi sînt cinci proiecţii plus filmul de închidere (Cînd se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism) în prezenţa regizorului pe care The New York Times l-a numit printre cei 20 de autori to watch. Cînd toate datele astea corespund realităţii, şi Variety, New York Times şi Hollywood Reporter scriu despre evenimente, celebrul Charlie Rose filmează interviuri o dimineaţă întreagă cu Luminiţa Gheorghiu, Corneliu Porumboiu şi Corina Şuteu, în ultima zi de festival – ştii cumva că eşti pion activ şi demn de luat în seamă pe harta culturală a New York-ului. Iar dacă, după o „pauză“ de o zi, mai continui cu a doua parte a festivalului, la Jacob Burns Center din Pleasantville – unul din cele mai dotate centre şi laboratoare de film şi artă din afara New York-ului, iar seara de deschidere e sold out, din nou şi în sală sînt americani mai ales, vine un moment cînd îţi poţi zice: „Sînt valuri la New York şi e public pentru ele!“ 

● Tom WILSON

Un festival care te intimidează şi te entuziasmează

Mi se pare întotdeauna ciudat să-mi prezint filmul – Experimentul Bucureşti, la festivaluri. E ca şi cum ţi-ai deschide jurnalul în public sau ca şi cum ai scoate dintr-un sertar un obiect pe care l-ai ţinut ascuns acolo multă vreme. Am lucrat cam şase luni la film, fără să spun nimic nimănui, fiindcă, sincer, n-am crezut că o să iasă ceva din el, pînă la urmă. Abia în ultimele stadii, la montaj, am fost de acord să-l arăt şi altcuiva. Îmi place să cred că această secretoşenie, şi, poate, o uşoară senzaţie de jenă legată de însăşi existenţa filmului l-au contaminat, pînă la urmă. Ar fi cum nu se poate mai nimerit, avînd în vedere că filmul e despre un experiment secret, care a avut loc în timpul fostului regim şi despre care puţină lume ştie ceva.

Din acest motiv, întotdeauna, proiecţiile cu public ale acestui film mi s-au părut ceva special, iar premiera din SUA, de la festivalul Making Waves, a fost şi mai şi. Acest festival, organizat de Romanian Film Initiative, te intimidează şi, în aceeaşi măsură, te entuziasmează, mai ales datorită locului de difuzare. Să ai o proiecţie la Lincoln Center înseamnă să calci pe urmele unui lung şir de regizori legendari. Un exemplu: chiar în ziua în care a avut loc sesiunea de întrebări şi răspunsuri pentru Experimentul Bucureşti, Michel Gondry participa şi el la o sesiune de întrebări şi răspunsuri, într-o sală vecină, la proiecţia noului său film Is The Man Who Is Tall Happy?. Să împarţi scena, chiar şi de la distanţă, cu Gondry e o ocazie incredibilă, mai ales pentru un regizor debutant ca mine.

Cu toate astea, ceea ce te entuziasmează cu adevărat la Making Waves e publicul care vine la festival. E un amestec ameţitor de spectatori din toată lumea, de la admiratorii vechi ai cinema-ului românesc, la nou-veniţi. Şi, bineînţeles, comunitatea românească e o forţă. Intenţionat n-am folosit cuvintele „expatriaţi“ (care ar sugera că toţi sînt bogaţi) sau „imigranţi“ (care ar sugera că toţi sînt săraci) pentru a descrie diaspora de la New York, fiindcă publicul a fost mult mai interesant decît aceste banale stereotipii. Era o adevărată imagine în secţiune a comunităţii, cu oameni din toate zonele şi de toate culorile politice. Şi tocmai asta a făcut ca prezentarea filmului meu să fie atît de interesantă.

Toţi românii de la New York au poveşti de spus. Mulţi au părăsit ţara înainte de Revoluţie, mulţi au fugit de regimul comunist şi toţi ştiu mai multe despre ce-a fost atunci, decît aş îndrăzni eu să pretind vreodată. Pentru un străin care prezintă un film despre România de dinainte de Revoluţie, nu cred că ar putea exista un public mai pretenţios. Întotdeauna am fost conştient, ca cineast, de poziţia stranie în care mă aflu – încerc să fac lumină asupra unei bucăţi din istoria României pe care eu nu am trăit-o. Nu pot pretinde nici măcar că am trecut prin vreun fel de comunism, aşa cum au făcut-o mulţi din public, sau că a trebuit să-mi risc viaţa părăsindu-mi ţara, ca să o iau de la zero într-o ţară nouă, cu altă limbă şi altă cultură, aşa cum a trebuit să facă mulţi din public. E greu să stai în faţa unei săli pline şi să vorbeşti despre istoria României, cînd, de fapt, oamenii din public ar trebui să fie cei care să te înveţe pe tine. Cel mai mare risc e ca lumea să înţeleagă lucrurile greşit şi, atunci, aş putea fi acuzat cu uşurinţă de aroganţă faţă de publicul meu.

Aşa că am fost extrem de conştient că lucrurile aveau un mare potenţial să meargă prost. Nu numai că mă găseam în faţa unui public de cinema foarte educat, într-unul dintre cele mai renumite cinematografe din New York, dar mai şi prezentam ororile comunismului unor oameni care nu aveau nevoie să li se amintească de ororile comunismului. Faptul că, la prima proiecţie, s-au vîndut toate biletele n-a făcut decît să mă pună şi mai tare pe jar.

La orice sesiune de întrebări şi răspunsuri, celor care le-a displăcut profund filmul le vine mai greu să vorbească, decît celor dispuşi să fie politicoşi, aşa că te poţi alege uşor cu o perspectivă deformată asupra percepţiei publicului. Acestea fiind spuse, reacţia publicului a fost incredibil de pozitivă. A fost una dintre cele mai bune proiecţii la care am participat.

La fel s-a întîmplat şi la alte proiecţii la care am reuşit să ajung. Closer To The Moon al lui Nae Caranfil a prilejuit o dezbatere despre ce anume face ca un film să fie românesc (filmul lui e în limba engleză, iar majoritatea actorilor nu sînt români). Şi filmul lui Porumboiu – Cînd se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism – a fost extrem de bine primit, asta am aflat-o de la cei care au fost în sală. Ador filmul, eu am făcut subtitrarea la el, aşa că ştiu replicile pe dinafară. Cred că aş putea recrea dialogul de la cap la coadă, aşa că am hotărît să nu mă duc să-l văd pentru a treizeci şi opta oară. N-am fost să văd nici cele trei filme din „Trilogia ardelenilor“ (am refăcut subtitrarea pentru toate trei), nici Domestic al lui Adrian Sitaru (eu am făcut… aţi înţeles ideea.) De fapt, poate că ar fi trebuit să-mi fac mai puţine griji în legătura cu reacţia publicului la abilităţile mele regizorale şi să mă preocupe mai mult dacă publicul va observa evidentele greşeli de subtitrare…

Ce m-a surprins la festivalul Making Waves e că este un festival finanţat şi prin crowdfunding, dar care nu îţi dă impresia asta. Cînd spui „crowdfunding“, te gîndeşti la ceva mai amatoricesc, la un festival făcut de prieteni, finanţat de prieteni, pentru prieteni. Lucrurile nu stau deloc aşa cu festivalul Making Waves. E un eveniment de talie internaţională, foarte reuşit, susţinut de organizaţii şi sponsori importanţi, care atrage un număr mare de spectatori, dintre cei mai pretenţioşi cinefili din lume. Şi, deşi asta înseamnă că vei avea mari emoţii cînd ţi se va proiecta filmul acolo, e, înainte de orice, o mare onoare. 

pagină realizată de Ana Maria SANDU

Foto: J. Cunah